Gloria victis!

       Mă bucur când văd că sunt oameni care reuşesc, dar mă întristez să văd că acei oameni nu mai găsesc esenţa alegerii pe care au făcut-o sau au luat-o cândva, când văd că nu se mai regăsesc în reuşita lor. Aici intră toţi oamenii care au vise să plece din ţară, să iubească cu toată fiinţa lor, să fie ascultaţi şi tot aşa. Putem oare să luăm decizii cu adevărat? Să cântărim cenuşa precum vântul? Sau să găsim liantul care separă focul de fiinţă? Mie-mi este greu să aleg o pâine, dar să construiesc un castel? Până la urmă, suntem obligaţi să cerşim un rol, orice tip de rol, născocit de viaţă sau de noi, dar să ne ducă precum cocorii avizi de libertate. 

      În lupta cu incertitudinea stă întotdeauna un fum la fel de neclar ca focul.  Minciuna este cea mai adevărată iluzie, căci ea ne poartă spre un spaţiu care altfel ar fi fost închis, de asemenea ne duce spre un noi, spre un ţinut ascuns ce tinde, acum, să devină viril, potent. Virginitatea a fost întotdeauna un vis pentru un pervers, dar ţinutul conturat de însăşi proiecţia iluziei noastre? Ce vrem în fapt? Să luptăm cu nenorocul hărăzit de profilacticul alegerilor noastre sau să fugim precum mieii după un leu? Nu există reţetă în spaţiul omului, nu există un gigant ideatic care să se gliseze genuin în obştea conştiinţei noastre, ci un minuscul petic de speranţă în calea la fel de naturală de a fi poziţionat în spaţiul morţii. 

      Omul nu are nevoie de psihologie ca să se apere de el. Nu are nevoie de psihanaliză sau alte prostii, are nevoie să ştie că este precum vântul, că orice alegere îl poate ridica pe un munte şi îl poate îngropa sub un munte. Omul are nevoie să ştie că nimicul joacă un rol important în nimicnicia noastră. Omul are nevoie să ştie că mizeria nu se ia, se poartă cu fală prin lume. Tot aşa, să ştim să zâmbim, să ne purtăm precum valul, cel ce umple viaţa cu himere. Cum ar fi marea fără de sare? Cum ar fi sărutul fără de minciuna? Nimic din ceea ce ne compune nu stă să ne pună pe un tapet vizibil – lumea noastră egoistă este o proiecţie ce tinde să ne fie străină, la fel de străină ca visul ce urzeşte tapetul existenţei noastre. Totul este îmbâcsit şi întortocheat când e vorba de om!

Frumuseţea fizică şi alegerea iraţională

    
        Există în om o aplecare spre frumos; orice ar fi, frumosul sare în ochii noştri. Fiinţa umană este construită după portretul zeilor greci. Ei vedeau îndeobşte frumuseţea în forma exactă, în conturul care îmbracă cubic orice subiect. Însă, dacă ne raportăm la om, dacă ne uităm la el, de aproape, mai putem spune că este frumos? În fiecare există un proiect ce sălăşluieşte, acel miez narcisistic ce îşi propune să te urce pe o columnă, dar tot în fiecare se găseşte şi fapticul ce îţi dă peste nas, acel vis spulberat de însuşi cimentul pe care calci. Îmi plac oamenii care stau cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Ei sunt cei ce îmbină idilicul iluziilor cu preşul obscur al corporalităţii. 
     Am observat că frumuseţea fizică se pierde, deşi în primă instanţă te loveşti de ea, la contactul cu idealul. De fiecare dată vânăm în persoana din faţa noastră propriile noastre himere. Ne spunem că are un glas minunat, că zâmbetul este perfect, că totul este conform planului, dar oare suntem gata să acceptăm că persoana din faţa noastră nu este decât o himeră proiectată de nevoia noastră, de egoismul nostru care ne obligă să căutăm acel frumos perfect? 
     Persoanele frumoase sunt cele care suferă cel mai mult, deşi ele ar trebui să fie la loc de cinste. Într-o lume în care domneşte mizeria, într-o lume în care se nasc monştrii, frumosul este băgat cu forţa în banalizare, într-o cadă rece, plină cu viermi şi musculiţe, pete alunecoase ce îşi impun să sufoce, la propriu, orice frunză naturală ce este specifică sublimului. Oamenii nu au fost niciodată buni, poate invidioşi. Iar frumosul, excepţia par excellence, nu face decât să confirme regula că orice lucru care iese în evidenţă trebuie să fie adus cu cămaşa de forţă în banalizare, în mediocrul specific urâţeniei. Suferinţa, pricinuită de urâţenia celor care atacă cu muşte, este enormă, ea îl obligă pe miezul atacat să fie urât. Cu toate astea, dacă mergem dincolo de prima fază, cea care scoate la iveală importanţa aspectului fizic, ajungem pe un teren ce ţine să ne arate că, în iubire, fizicul nu mai contează. Acum vei spune: mare lucru! Este mare lucru să fii pus în faţa persoanei perfecte şi, când te apropii de ea, să îţi dai seama că ceva îi lipseşte. Oare ce? 
    Forma ideală este perfectă, chiar dacă e pe pământ, îndeplineşte toate doleanţele celor avizaţi şi totuşi nu este ceea ce-ar trebui să fie. Şi, mă rog, ce ar trebui să fie? Ei bine, cred că frumuseţea se pierde când te uiţi mai atent. Atent la? Da! La el, la ea, la orice, la tot ceea ce ţine de persoana respectivă. De câte ori nu ai văzut persoana perfectă şi, când ai fost pus în situaţia de a o cunoaşte, de aproape, nu ai mai trăit nimic, pierdut fiind în nimicul care, mai devreme, întreţinea un haos ce palpita nervos în tine? De multe ori. Ei, ceea ce te face să fugi fără răspuns nu este nici aspectul, nici vocea care nu mai sună perfect acum, ci instinctul care se joacă în tine, cel care îţi spune că nu alegi raţional – după forme şi răsplată, aş spune – cel care revigorează şi întreţine ascunsul inconştientului. Noi nu alegem matematic persoanele de lângă noi, nu ne lăsăm conduşi nici de chimie, cum spun cei slabi de gură, ci pur şi simplu ne lăsăm violaţi de posibilitatea reală pe care o are instinctul de a se juca cu noi. Oamenii nu sunt nişte roboţei, cum adesea se crede, sunt nişte roboţei cu inimă, adică nişte păpuşi haotice care dansează la fel de mult ca bonobii, fraţi de suferinţă cu homo sapiens.

Citeşte şi despre frumosul urât. Dă click aici.


Offshore ascultă:

Despre ghinionul de a fi om

     

        Nu contează cum te văd cei din jurul tău, contează doar modul în care te priveşti. Fără să vrem descoperim teritorii, noi câmpuri de bătălie, tot felul de mijloace de a ne hărţui. Niciodată nu o să fim perfecţi în ochii noştri, o să ne dorim mai mult cu fiecare clipă. Cristofor Columb a descoperit America, noi am descoperit utopia fiinţei. Cel care nu a simţit evanescenţa vieţii nu a ajuns niciodată la el. Cel care nu a călcat niciodată prin cioburi, nu a atins paroxismul obscur al nimicului. Căutăm sensuri şi privim cauzal orice întâmplare de parcă fiecare situaţie ar ascunde un nod ce merită a fi dezlegat. Unele lucruri sunt făcute să fie în sine, fără a ne mai bate capul cu ele. Problema este că încercăm să prindem, de cele mai multe ori, ceea ce nu poate fi atins. Ineluctabilul derivă din neputinţa noastră de a ne cunoaşte şi nu din nevoia superficială de a destrăma totul cu iluzia că putem cunoaşte orice. Dacă noi nu ne cunoaştem pe noi, cum să ajungem la esenţa oricărei esenţe? Cum să dezgropăm lumi ce sunt moarte? 

Festina lente

                                       

     Există o fată care se desprinde din lumea muritorilor. O fată adusă în această lume de muritori tocmai că să îţi spună că eşti nemuritor. Există o fată, îşi păstrează un glonţ doar ca să te ucidă cu "ea". Nu vrei altceva în baia autenticităţii voastre, doar un strop de minciună. Fata ideală te minte cel mai mult. Ochii ei ascund noeme criptice care te seduc de-ndată. Totul este prefăcut şi presărat cu stupoare de inconştientul absurd al fiecărui subiect. În faţa imaginii ce se desfată, alunecoasă şi puerilă deopotrivă, găsim un zvon, o hienă seducătoare ce se joacă cu voinţa ta. Tu nu alergi după persoana zilelor tale, ci o faci de dragul şi uimirea cu care te regăseşti în ea. Mirarea era cea care făcea din greci nişte exegeţi ai nimicului. Tot aşa, nimicul, însetat de setea cu care se naşte, adulmecă şi adună un fior ce este specific oricărei himere. Fata care stă în faţa ta este o frunză care se spală cu sânge, ea este jocul amuzant al copilăriilor tale şi mirosul pervers al promiscuităţii vârstei tale. În ea se naşte orice iluzie demnă de respect, căci orice om ajunge să moară pentru o cauză. Cauza mea este, acum, cauza ta. 

Dramatismul plăsmuitorului (part 2)

        În spatele scenei, ceea ce mişcă în jurul nostru este doar voinţa slabă. Ce vreau să spun? Termenii în care se scaldă existenţa noastră se reduc la frică şi timiditate. Dar, cum spuneam mai sus, de aici răsare soarele dramei. Viaţa pe scenă este construită în aşa fel încât să ne uşurăm modul cotidian de a fiinţa. Asta e. Cred că nu există om pe pământ care să nu aleagă comoditatea în dauna muncii. Deşi sună ciudat, lenea este mai aproape de noi decât ar putea să fie munca. Oamenii, dacă ar putea fi prinşi toţi într-o poză, ar arăta precum căscatul unui leu care stă întins într-o zonă sâcăitor de toridă. Tot aşa, drama apare atunci când te hotărăşti să ataci. Până atunci, lenevim, suntem comozi, ne scăldăm în baia ascunsă a dramei noastre. Şi, uite aşa, ne aruncăm, ne proiectăm spre un mare nimic. În fond, totul se reduce la nimic. Spunem că facem greşeli şi că nu ştim ce este cu noi aici. Avem ţeluri de atins şi, mai mult chiar, avem nevoie de noi. De fapt, totul se reduce la noi.[1] Astfel, lumea devine scena noastră. Aici avem de a face cu tot felul de personaje care nu se supun tacit cerinţelor noastre. Toţi vor să ne fure ceea ce avem mai scump, tinereţea, blândeţea, iubirea, fericirea, orice… Şi, uite că ajungem iar la problema existenţei noastre: viaţa ca  procedeu scenic  dramatic.

---

[1] Nu suntem în stare să ne scriem propriul jurnal. Nu putem să ajungem la noi şi astfel creăm un nou început din chiar momentul fiinţării noastre. Un jurnal ar trebuie să reprezinte acel loc în care se strâng toate frustările nostre, toate răspunsurile ascunse şi nevăzute, orice, chiar şi nimicul împăturit sub măşti. Şi, uite că acum scriem, ne ascundem iarăşi sub aceste rânduri, sub tot felul de aparenţe şi frustări meschine. Încercăm să găsim omul din noi sau, cel putin pentru o clipă, actorul care a rămas sedus de ipoteza singurătăţii.  Nu fugim de lume, nici ea de noi, dar totuşi simţim că ne învelim cu o pătură goală.

O plimbare cu barca

Portretul omului curat

      

      Să fii foc când toţi se lasă vânaţi şi seduşi de sete. Să fii avid de putere pentru o cauză moartă. Să cauţi în adâncul tău chiar dacă doare al dracului de mult. Să nu chiuleşti de la viaţa ta. Ar fi un păcat să nu trăieşti mizeria fericirii şi lacrima surâsului suav. Să alegi să porţi doar chipul tău prin lume, oricum, nimeni nu o să ştie cine eşti. Să fii eroul care vrea să moară pentru o clipă, şi nu pentru eternitate. Să te laşi purtat de goliciune şi să plângi cu nesaţ. Angoasa este făcută pentru oameni puternici, slăbiţi de un şir ce îi apasă. Să dansezi cu foc în stropi de apă. Să fii paradoxal în paradigme şi raţional în iraţional. O şansă în viaţă înseamnă un  pumn în spate, un cuţit menit să te cheme pe o scenă. Să nu uiţi să muşti!   

Offshore ascultă:

Neputinţa

Cine sapă groapa altuia, cade în ea...

       Căutăm, căutăm! Descoperim şi încercăm să ne facem înţeleşi. Alergăm şi dezvelim pietre, le dăm sens şi ne înhămăm cu ele la drum. Dar în drumul nostru, în cearta noastră cu soarta, stă mereu o pisică care zâmbeşte anost. Faţa ei este nestinsă, parcă înfăşurată cu iz de moarte. Pisica neagră este neputinţa, traiul care încetează să mai vieţuiască în tine. În foamea cu care cerşim dragostea se găseşte şi valul ascuns al neputinţei. Nu poţi să atingi culmi înalte fără să te uiţi la deşertul prăpastiei care zace în tine. Nimic în lumea asta nu se face doar cu zâmbete şi flori. Aşa că, în cele din urmă, în orice reuşită se găseşte şi o himeră. Neputinţa este caldă, îţi dă impresia de sălaş, de apropiere, totul fiind prefăcut cu migală, dictat până la ultima suflare de nebunia noastră de a ne da bătuţi. Este mai uşor să fii comod decât să aştepţi în ploaie. Este mai cald şi mai sigur să aştepţi decât să iei. Neputinţa nu este o armă, cum ar spune unii, ci un scut care te fereşte tocmai de nevoia ta de a fi om. Animalul-om, în încercarea de a corupe, alege şi varianta mai puţin corectă, de a se lăsa pradă, pentru a putea la rându-i să seducă. Însă, ceea ce nu poate înţelege natura noastră este fâşia care ne separă cu adevărat de noi, de ceea ce ne este propriu. Omul nu uită niciodată când are ceva de câştigat, dar uită mereu să lupte pentru un premiu. Neputinţa derivă din jocul prim  de a ne purta prin lume. Din profilacticul care ne învăluie şi din instinctul de conservare, acel miez care stă pitit şi într-un câine, am ales de cuviinţă că este mai facil să dormim decât să luptăm pentru fiecare pietricică. Am inventat şi mecanisme de neputinţă care ne pot pune într-o lumină cerească. Toţi dobitocii care critică şi care sunt invidioşi au în ei cultul suprem al delăsării. De ce să vrem ceva de la noi când este mai uşor să vedem ce este dincolo de gard, să ne uităm la vecina noastră de celulă şi să strigăm: Nu e bine ce faci! Din frustrarea propriei neputinţe se nasc şi cele mai mari războaie. Omul slab se luptă cu oameni. Omul puternic se luptă cu idei, doctrine. Nietzsche a înnebunit pentru că a vrut să dărâme creştinismul, şi nu să-i omoare pe toţi creştinii în parte, cum ar face un fanatic care ar pune o bombă. Asta este diferenţa care separă puterea de putoare. În viaţă, cel mai uşor lucru este să critici, să pui foc pe o casă. În schimb, să încerci să o construieşti, mai greu, chiar dacă e greşită, chiar dacă o faci strâmb, fără perspectivă, casa aceea este un etalon care te poate propulsa sau te poate sucomba. Să te investeşti în ceva este cel mai frumos lucru pe care îl avem noi ca oameni. Să dărâmi din neputinţă şi din invidie este cel mai precar şi gregar fapt pe care îl poate face oricine, chiar şi o maimuţă.


Offshore ascultă: 

Totul despre sex

            În orice privire inocentă se ascunde un strop de seducţie. Nu putem să vorbim de inocenţă şi de puritate atâta timp cât în fiecare om se piteşte o fiară care cerşeşte cu şi după foc. Himerele nu au fost niciodată alese după vorbe, ci inconştient. Jocul seducţiei se dezveleşte latent din momentul în care intri în contact cu prada ta. Nu există teren mai ferm decât atingerea dintre două persoane. Dar ce fel de atingere? Cum poate să arate dacă, în esenţă, nu vorbim de o atingere? Ei bine, toţi cei care cred că raţional au fost aleşi de cineva se înşală. Nimeni nu alege raţional, toţi se prefac. Este suficient să te uiţi în ochii ei, să te întâlneşti cu haosul, şi să taci. Restul e doar teatru. Mimăm şi ne jucăm, găsim elemente care par credibile, ne sincronizăm, cum ar spune Derrida, alegem un teren ferm în care să ne fierbem. Toate gesturile inconştiente trădează aşa zisele alegeri pe care le facem. De aici şi vechea dilemă: Ce-mi place la el, ea? Normal că nu ai cum să ştii dacă totul se reduce la incognoscibil, dacă totul este prefăcut şi falsificat de realitate doar ca să poţi susţine raţional o alegere. Însă noi nu avem nevoie de susţinere logică într-o relaţie, asta nu înţelege nimeni… Noi avem nevoie să fie, să existe ceva pur, un pâlc care să ne ademenească cumva. Restul e tăcere şi neant. Când un om spune cu mâna pe inimă că ştie de ce iubeşte - ori se minte pe el, ori nu are nicio treabă cu iubirea. Inexprimabilul în iubire este ca focul în foc. Nu poţi să descrii esenţa oricât de natural şi de convingător ai fi. În schimb, poţi să aproximezi, să spui că tinzi întru-ceva, dar niciodată suficient de clar, ci cât se poate de natural. Sexualitatea nu se încarcă din comenzi inutile, poate din priviri şi din gesturi, din tot felul de nimicuri care stau puse deoparte, din tot felul de gesturi naturale. 


Offshore ascultă:

Iarbă verde, furnici şi gânduri…

     

    Astăzi am ieşit la iarbă verde. Mi-am pus un preş anost pe acolo şi m-am aruncat ca un leu în cuşcă. Am avut nişte probleme cu furnicile. Noi, oamenii, vrem să fie totul perfect, nu? Oricum, a meritat. Am avut un loc care îmi permitea să mă joc şi cu soarele, dar şi cu norii. Chestia e că am avut timp să citesc, să mă uit liniştit la nişte furnici şi să dorm pe acolo. Cartea avea un miros de iarbă şi-mi spunea că nimic nu contează atâta timp cât te relaxează. Ce-am aflat din ea? Că nu contează numărul de cărţi citite, că nu eşti genial dacă parcurgi din necesitate, ca un gândac de bibliotecă şi spui că ai citit o mie de cărţi, că viaţa este frumoasă când eşti împăcat cu tine. Şi, când suntem noi, oamenii, împăcaţi cu noi? Păi, atunci când uităm complet de aberaţii colorate care ne spun că trăim printre stele. Mai simplu spus, când ne recunoaştem vina, când nu purtăm ranchiună şi nu suntem fanatici. Când cerşim durere doar ca să putem spune că am trăit. Lacrimile sunt sudoarea vieţii, şi nu dracul în persoană. Cred că este cel mai greu să împaci un om cu un alt om ce se ascunde în el. De fapt, nici nu avem cum…Dovadă stă masca pe care o purtăm cu necesitate. Nu este un lucru rău că avem o mască, un lucru rău este să afirmăm că nu o avem, că nu suntem ipocriţi, că suntem consecvenţi şi că le ştim pe toate. Recunosc, cartea nu spunea asta, dar m-am gândit să vă păcălesc cu un adevăr, un gând, culmea, spus tot de mine. 

Fără tine

    

      În albastrul care se contopeşte arţăgos spre mine se găseşte un liant. Nimeni nu deţine puterea sau focul cu care taie cuţitul, poate doar nevoia de a te pierde în braţele lui, acele himere care zidesc cu fior o lume fără de fior. Alergăm o viaţă întreagă după poezii, ne plimbăm ca nişte monştrii păcătoşi şi adulmecăm orice speranţă ce tinde să ne apară în faţă. Simt mirosul ierbii, ţin minte când mă jucam în copilărie, totul trebuia să fie diferit. Poate că şi, acum, acest gând mă ucide. Mă gândesc, în viaţă nu te seacă nimeni decât propria ta persoană. Nu există un munte sau o avalanşă mai mare decât propria ta conştiinţă, acel far care cerne între bine şi rău. Nimicul a fost, din punctul meu de vedere, mereu, interesant. Toţi spun că au ceva concret în mână; sincer, nimeni nu are nimic, nu există o certitudine mai mare decât propria ta incertitudine cu care te porţi prin lume. Există, totuşi, voinţa, cea care guvernează, academic sau formal, orice mişcare. Atât. Restul depinde de noi şi de un gram de noroc care răsare, culmea, tot din mireasma cu care te laşi vânat de viaţă. O inimă se cucereşte când este deja cucerită. Nu trebuie să existe vreun lucru voit, doar un fior şi o întâlnire. Ca să iubeşti nu ai nevoie de poezie şi de trucuri, ai nevoie sa fie…


Offshore ascultă:

Cursuri de atras bărbaţi bogaţi

    
        Am citit recent în ziar că în Rusia există nişte cur(s)uri pentru a pune mână pe bărbaţi cu bani. Problema rusoaicelor este că majoritatea oamenilor cu influenţă sunt în închisoare. Curios din fire, am încercat să-mi schiţez un soi de curs: cam ce-ar vrea un bărbat cu bani şi ce ar trebui să ştie orice fătucă care vrea să pună mâna pe un bişniţar. 
      În primul rând, sâni, mulţi sâni, aşa de mulţi sâni încât să se înece. Pardon, am zis sâni? Nu, silicoane. Deci, ca să fie mai simplu spus, orice bărbat vrea sâni, iar cel care spune că nu vrea asta, minte! Am văzut tot felul de băieţi „poetici“ care caută Luceafărul într-o femeie, care vor să se lase prădaţi de stele şi de ape furibunde: Nu, dacă vrei să pui mâna pe un bărbat cu bani, trebuie să ai silicoane. Neapărat! E foarte interesant, în Rusia, bogaţii primesc scrisori de „dragoste“. Probabil că în România primesc cântări în piaţă. Dar, să revenim! După ce am rezolvat problema sânilor, adică a fizicului în general, căci totul se reduce la sâni, vom fi nevoiţi să trecem la pasul următor. Subiecte de discuţie. Când te vei plimba cu el de braţ sau în maşină, vei spune despre lucrurile din jurul tău că sunt foarte interesante, vei aprecia pragmatic cât costă o clădire, cât costă locul în care te duci; practic, tot ce vei spune va trebui să aibă legătură cu banii. Atenţie! Nu ai voie să dai citate din Cioran, deprimă şi îl poate face pe chiabur să-şi ia zilele. Nu vrem asta, nu? 
       Va mai trebui să fii mereu strident fardată, foarte mult, enorm, exagerat, aşa de mult încât să nu te mai recunoşti. Cuvintele sau sintagmele folosite, în general, vor fi: „E bine, Te iubesc, Îmi place lanţul tău, Crezi că este bine să ridic capul?, Ar fi mai uşor dacă eu aş face totul?, Eu nu am soare, tu eşti!“ După ce am rezolvat problema vocabularului, trebuie să ne îndreptăm asupra vestimentaţiei. Orice fată care vrea să fie nevastă de borfaş trebuie să se îmbrace succint, eventual să fie pură ca Eva. Discuţiile despre viaţă se vor reduce la money channel şi dacă bursa va stagna sau va creşte. O să trebuiască să-i fii alături mereu, căci un bărbăt cu bani şi în clipele cele mai grele va dori să-i fii aproape, inclusiv atunci când te înşală cu prietena ta cea mai bună care, şi ea, la fel ca şi tine, nu se diferenţiază în niciun fel. De fapt, dragele mele, problema este că această şcoală vă învaţă să găsiţi nişte soţi, dar nu vă scuteşte de concurenţă, chit că prin concurenţă nu înţelegem nimic nou. 

Melodia vine la pachet.

Formula 1

     Nu-i înţeleg pe cei care se uită la Formula 1. Cum nu o să-i pot înţelege nici pe cei care consideră că boxul este un sport. Trăim într-o lume unde totul este prilej de desfătare, o lume a decadenţei morale, şi nu înţeles în sens nietzscheean, ce tulbură şi ultima rămăşiţă de incertitudine sau de trăire fundamentală. Dar, dacă stau să mă gândesc, istoria a întreţinut mereu acest mod superficial de a ne cultiva, de a ne suspenda de cotidian, şi de a ne scufunda în banal, fratele mai mic al cotidianului. Fie că te uiţi la nişte animale cum se zbat într-o cuşcă sau la nişte luptători care se închină cu pumni, tot acest miez întunecos şi falacios ne rămâne ca antidot pentru supravieţuire: Omul, maimuţă care spune că nu este maimuţă! Şi, poate că nu ar fi o problemă dacă ne-am recunoaşte rudele, însă problema pocneşte atunci când încercăm să o negăm cu ardoare ca şi cum ne-am răsfăţa numai cu lapte în timp ce alţii beau apă. Adrenalina pocneşte şi în cele mai umile momente, chiar ieri îl vedeam pe un dobitoc cum alerga cu motoreta printre oameni, doar, doar îl vede cineva şi îi face o statuie. Cum spuneam şi cum tot o spun, din nevoia de autenticitate devenim penibili, nu din autenticitate. 

Elogiul femeii ideale. Citeşte aici.

Înainte de toate suntem oameni…

       Tot aud şi văd poveşti cu tot felul de oameni care devin supraoameni. Odată cu autonomia individului, s-au sporit şi temerile care fac din om o nouă marionetă. Odată cu moartea lui Dumnezeu, omul a început să caute principiul, să se întoarcă la acea perioadă a principiilor pe care numai grecii o adulau. Omul nu poate să trăiască fără de Zeu, mintea sa este construită să vadă cauzal totul. Chiar şi atunci când nu există cauzalitate, noi tot ne dorim cu ardoare să existe ceva care să mişte toate trucurile. 


Trebuie să fie un băţ care să fie învârtit într-o apă. Trebuie să existe o persoană după care să suferim. Trebuie să avem o boală ca să putem să ne hrănim. La limită, totul e configurat în spaţiul sacrului. Avem nevoie de Zeu, altfel focul ar lua-o la fugă. Noaptea ar deveni o cazarmă cu demoni, plină de legi nescrise, gata să ne frământe întru-totul şi cu totul. Astfel, am ajuns să creăm personaje, supraoameni, chipuri perfecte, proiecte care să ne arate că suntem mai aproape de divin. 


Ca orice alt animal care se joacă cu prada, omul, din egoism, a inventat şi Raiul. Nu frica de moarte ne face să fim arţăgoşi, ci modul egocentric de a privi lumea. Totul este o rană dacă nu exist eu! Aşa arată imperativul care ne ghidează spre luptă. O luptă acerbă, dar oarbă, căci totul este cuprins de furie, şi nu de gând. 




Citeşte un articol. Click aici. 

Să fii iubit de toate şi totuşi de nici(una)

      Toate fetele caută băiatul perfect. De fapt, şi în cazul băieţilor se întâmplă cam la fel. Toţi căutăm, ne uităm, ne aruncăm priviri, seducem chiar şi atunci când o facem mai puţin. În baia care se formează se găseşte şi ideea iubirii supreme. Nu există om care să nu se lase sedus de ideea iubirii absolute. Niciunul! Nici măcar cel care neagă iubirea cu ardoare. La fel ca cei care critică religia, care se lasă purtaţi de valul ştiinţei, mânaţi de ideea că Dumnezeu nu există, şi care nu fac nimic altceva decât să-l caute pe Dumnezeu, şi cei care critică iubirea absolută nu fac decât să fie situaţi în aceeaşi paradigmă. A fi iubit de toată lumea şi totuşi de nimeni este echivalentul jocului în care un om rămâne închis pe o insulă, iar singura sa cale de scăpare este iubirea! Când cineva îţi face masaj pe cap înseamnă că vrea să fie alături de tine orice ar fi. În gesturile mici găsim scântei mari, căci totul se lasă purtat de o nebuloasă ce nu ţine de sfera cognoscibilităţii noastre, ci de o lumină ce vrea cu ardoare să ne fie străină. Misterul nu se coace, el vine peste tine, orice ar fi, este şi poate să fie în tine. De aia, cei care caută să fie misterioşi nu fac decât să devină banali şi umili. Scânteia pe care o caută toţi nu poate fi aprinsă, rolul ei este tocmai de a fi în sine aprinsă de necunoscut, de acel ceva care te face să cauţi şi mai mult. Scânteia, dorinţa de a fi iubit este şi frunza care falsifică realitatea cu care te naşti. Omul este "banal", dar vrea lucruri măreţe. 

Băiatul care avea flori în mână

     Acum câteva zile am văzut un băiat cu flori în mână. Stătea la Unirii şi aştepta. Între timp, lumea care trecea pe lângă chicotea… Omul, atunci când se aruncă, o face pur şi simplu, se duce până la capăt, se identifică cu scopul său, nimic nu-i mai stă în cale. Ca în desenele animate cu Tom şi Jerry, când motanul era falling (lovit), aşa arăta şi băiatul nostru. Aştepta, aştepta, şi eu am aşteptat cu el fără ca el să ştie… Şi avea o privire tristă şi parcă puterile îl năpădeau, dar el era acolo, era scop şi mijloc pentru o noemă. De multe ori ne identificăm cu intenţia noastră, ne dăm hotare, cum ar spune Liiceanu, şi, totodată, ne limităm. Trăim pentru o cauză sau o scuză moartă. Nu asta este frumuseţea? Să stăm cu toţii în ploaie şi să aşteptăm, să aşteptăm gerul cel mare!? Oamenii care râdeau erau chiar proşti, nu aveau nimic în ei, poate doar venin şi o intersecţie cu o sticlă de cola. Seminţele sunt bune de mâncat atunci când au coajă. Totul este frumos când se pune cu lopata, când aştepţi ca prostul la metrou ca să vină o Ea. Când mergi cu barca pe apa şi te îndrepţi spre ţărm nu eşti, propriu-zis, acolo, dar, totuşi, eşti acolo. Aşa era şi acest băiat, florile se ofileau, oricum ele aveau să se strice, fiind doar un mijloc perfid de a fi galant în faţa ei, dar el era acolo, era cu ea, chiar dacă ea nu era cu el. A te proiecta înseamnă a trăi în acord cu intenţia ta, iar acest băiat avea să fie rănit de însuşi gestul pe care-l făcuse. Să iubim, dragii mei, dar să o facem cu adevărat! Chiar dacă moare, nu totul moare?


Offshore ascultă:

Omul cu chip de lut

      
     Strivesc cu naturaleţea mea fecioare sorbite într-un pahar. Străpung cenuşa şi cutreier nopţile. Mă las purtat şi prădat de modul hain de a culege lacrimi. Eu sunt omul cu chip de lut. Eu sunt cel care striveşte devenirea. În mine se strâng sunetele provocate de  omenire. Ascuns în propria mea temniţă, mă strecor infinit  şi mă prefac într-un material uşor. O să mă cuprind cu lume, agăţat de colţul falacios al glasului care urlă, chipul meu de lut o să fie pârtia ce-o strecor, o să mă adun cu nisipiul care se cerne şi, totuşi, o să cânt precum marea care se lasă stoarsă de un val. Chipul meu  ucide aşa cum leul îşi omoară hrana. Tu eşti lutul meu, materialul care-mi înveleşte ordinea interioară. Tu eşti oglinda care nu mai ţipă, dezordinea care erupe în valsul plăpând. 

Visul meu

      Pentru mine, bogăţia cea mai de preţ a fost întotdeauna visul. Am putut, cu visul împletit de imaginaţie, să văd cele mai temătoare şi mai de preţ hotare. Am alunecat în obscurul fiinţei, am iubit cum nimeni nu a putut să iubească, mi-am construit o lume plină de himere, de drăcovenii simpatice, toate pentru a nu mă lăsa prins de nimicul în care se avântă cu fior cei fără de fior. Mi-am desenat camera cu note muzicale, m-am ascuns de frig cu demnitatea şi culoarea omului care aşteaptă să moară. Am visat şi, uite aşa, între patru pereţi, răpciugoşi, am făcut persoane să spună că nu-şi mai doresc nimic, poate doar să nu se oprească iluzia conturată de noi. Cu mintea şi sufletul străbaţi cele mai misterioase căi oferite de viaţă. Nu o să ştiu niciodată mărcile maşinilor sau codul unui telefon mobil, dar o să ştiu să ajung în lumea rezonanţelor care străbat şi depăşesc statutul simţului comun. În istorie rămân reperele, iar reperele nu sunt date şi căluzite de minţi obosite şi precare, ci de modul precar de a privi viaţa cotidiană. 

     Voi ştiţi că totul este o glumă? Sunteţi conştienţi de jocul anost al seducţiei sau de răspunsul firav al himerelor? Hai să zburăm, să alegem lumea visului şi să ne cutremurăm în noi şi de noi. Hai să ne jucăm cu moartea şi să acceptăm, căci habotnicia nu ne scuteşte de nimic, poate de noi, de ceea ce ne este cât se poate de propriu. Hai să iubim deşertăciunea faptelor noastre şi să nu mai fugim după idealuri ascetice. Iubesc omul care recunoaşte că este înfrânt de însăşi pocăinţa de a fi aruncat într-o lume. Iubesc omul care plânge cu lacrimi curate, mânate de inconştientul suprem, unic reper demn de luat în calcul, şi nu elucubraţiile inventate de psihologie prin care omul este şi devine o maşină precară. Omul devine!

Offshore ascultă: 

- The best video clips are here

Cultura în România - motorul societăţii

     Cultura, în ziua de azi, este mimată. Mai tot timpul apar pe la metrou diverse persoane care flutură câte o carte de parcă moda zilelor noastre ţi-ar dicta să adaugi, pe lângă haine asortate cu foc, şi câte o carte care să aibă o nuanţă asemănătoare cu hainele pe care le porţi. Demersul pe care mi-l propun şi care cred că se mulează perfect, asta ca să fiu în ton cu moda, ţine foarte mult de identificarea reală a culturii în spaţiul autohton. Ce înţelegem prin cultură? De ce există norme care dictează mersul lucrurilor în cultură? Cine sunt cei care dictează, în ultimă instanţă, rolul pe care îl judecă cultura într-o societate? Asemenea întrebări au menirea de a scoate la lumină tocmai incertitudinea în care ne aflăm. Este esenţial să facem comunicare, să folosim tot felul de aparate, care mai de care, cu rolul de a transmite, însă avem ce trimite, avem în România zilelor noastre un context în care să se nască valori? Societatea, după cum se vede, şi nu este cazul să susţin acum, este săracă, iar acest factor influenţeză mai cu seamă toate punctele de convergenţă în care se strâng alegerile oamenilor. Oarecum, trebuie avut în calcul, dacă ar fi să privesc un pic utilitarist, modul în care sărăcia influenţează cultura şi, totodată, filtrul care sortează adevăratele valori. Căci, până la urmă, într-o societate în care preţul dictează, este normal să existe şi valori în care preţul se negociază. Nu vreau să intru în detalii, însă problema de faţă tinde să fie şi mai apăsătoare şi, deci, greu de dus până la capăt. De aceea, rolul acestui articol, dacă este să fie luat în calcul, ţine să demonstreze necesitatea unui sistem ferm, a unui spaţiu în care trebuie să ajungă numai valorile, şi nu scursurile unui sistem bolnav. Avem nevoie de identitate culturală, şi nu de programe care să susţină un mare nimic. Noi nu putem să dezvoltăm un context, să-l creştem ca pe un pom fructifer, dacă nu avem soluţii de negociere, de indentificare reală a premiselor culturale, nu putem să ne hrănim cu fructele unui pom inexistent. Societatea românească trebuie să înveţe să spună Nu, să nu se mai lase condusă de orice iniţiativă superficială. Deşi sună paradoxal, soluţia stă înfiptă în această scânteie. Ca premise şi idei de lucru care să susţină întreg programul ar fi, poate, stabilirea unor ţinte ferme, norme care să reglementeze şi să postuleze un sistem complet, un cadru care să producă valori. Este cât se poate de natural şi de logic să avem anumite limite impuse de unde să se nască noi contexe culturale. Prin aceste limite şi spaţiu, înţeleg un metaplan care să aibă în vedere toate colţurile societăţii, iar acest lucru implică verificarea şi punerea în scenă a tuturor celor care se lasă vânaţi de ideea unei munci curate. Acest spaţiu sau „Agora ideilor“ presupune discuţii, teme, reflectare şi multă muncă individuală. A fi om de cultură nu înseamnă a fi locvace, a te lăsa dus de „discuţii“ superficiale, ci a munci. Asta înseamnă că noi trebuie să-i facem să înţeleagă pe toţi cei care pretind că sunt oameni de cultură, şi aici intră adolescenţii, să vadă că orice lucru care se dezbate, trebuie să fie şi susţinut, iar a susţine un lucru nu este echivalent cu a avea o părere, ci o opinie întemeiată. Ei trebuie să înţeleagă că a mima cultura este foarte uşor, exact ca la piaţă, când alegi un produs în dauna altui produs, şi acolo avem un dialog, un cadru care presupune negocierea, dar o negociere practică, pragmatică, cu scopul de a alege ceva. Deci, a face cultură presupune a trece din spaţiul doxei sau flecărelii în spaţiul certitudinilor epistemice, a concretului, a celui care ştie ce vrea şi cere. 

Povestea unui om simplu

        Am văzut cum oamenii sunt definiți în viață, cum fiecare, cu timpul, se pierde în lumea idealurilor personale. Am văzut cum, de fiecare dată, căutam același lucru. Strict formal, dacă pot spune așa, toți avem pasiunile noastre, toți căutăm ceva ca apoi să aruncăm acel ceva sub pretextul că vrem altceva când, de fapt, vrem același lucru mereu, numai că trebuie reînoit. Am văzut cum, sub lupa personală a omenirii, noi ne pierdem în păcatul păcatului. Am văzut cum soarele are aceeași culoare pentru toși. Am văzut lumea care omoară timpul. Am văzut lumea care caută sensul sensului. Am văzut lacrimi pe petale de flori. Am văzut cum lumina își pierde conturul în sunetele pricinuite de boală. Am văzut că prefăcătoria nu este nimic altceva decât sinceritate. Am văzut conturul durerii, sub el m-am pierdut latent în noapte. Am văzut că avem dorințe chiar dacă nu vrem nimic. Am văzut atavasimul omului care nu este decât o pată animalică. Am văzut morala ca o perdea ce ascunde natura bătăioasă a animalului. Am văzut, totuși, că noi suntem mai mult... Am văzut cum ele mă iubesc pe mine. Am văzut tristețea ta. Am văzut jocul pueril al seducției. Am văzut că m-am pierdut în nimicul locvacității. Și, totuși, după ce m-am străpuns de atâtea ori, nu am ajuns să mă cunosc, nu am reușit să ajung la tine, adică la durerea iubirii noastre.