Senzaţia e fix aşa, de ce să nu recunoşti? Idealul nu poate să fie niciodată ideal, nu are cum, doar vine din mundan, nu e extras din lumi numenale, nu e scos ca glonţul din orbita lumilor ireale, e de aici, din praful zilelor noastre. Şi nici nu are cum să fie perfect; şi-ar pierde tot farmecul, ar fi mult prea exact, bătut în cuie.
Cred că trebuie să învăţăm că persoanele de lângă noi sunt cu atât mai frumoase cu cât nu se potrivesc descrierii noastre ideale. Cu cât se îndepărtează cu atât ne surprind în toată impostura. Căci noi creăm de fapt portretul iubirii, nu al omului de lângă noi, conturăm scenariul, aşezăm butaforia, o punem într-un pat şi ne culcăm cu ea, dar fără să facem dragoste!
Şi dăm definiţii mereu, ne închipuim că ştim cum stau lucrurile, mai ales aici! Încercăm să turnăm, în funcţie de personalitate, care nici măcar nu există în iubire, contururi şi portrete de persoane închise în lumi idealizate, ancestrale. Şi oare ce mai apreciem? Impostura? Iluzia cu privire la fantoşă? Ce anume? Nu nebunia creionării noastre?
