Dacă am fi zile ale săptămânii?

       Mi-aş dori să fiu o zi victorioasă şi toridă, aridă şi avidă de nimicnicie. Aş putea, astfel, să mă port ca şi cum timpul nu ar conta. Aş avea soluţia infantilă de a fi deasupra unui mare nimic. Golul m-ar împleti şi dezveli cu himerele dionisiace ale existenţei mele. Poate că aş cutremura densitatea deşertului, firul avid de angoasă, poate că, astfel, m-aş lega de o himeră şi aş pluti dincolo de orice dorinţă de transcendenţă. Aş învăţa că sunt muritor într-o lume în care nu există ceas. Bineînţeles, aş fi mândru de minciuna mea. Cu toate acestea, aş fi o zi fără de lacrimi, dar cu durere aş căuta un zâmbet, o mască în care să se oglindească toate nenorocirile cu care am fost stigmatizaţi la naştere. Masca ar purta aerul subtil al ascunsului, ar fi iluzia deşartă de a mă lăsă vânat de o altă mână. Eu şi masca mea am fi punctul de convergenţă al zilei, interjecţia care strânge toate zilele săptămânii într-una singură. Astfel, ideea de nemurire ar fi spulberată de jocul nostru. Nimic nu ne-ar învinge, nu ar sta în calea noastră, căci drumul nostru fără de sens ar spulbera orice iluzie logică, orice răspuns la nevoile noastre banale. Dacă noi ne-am strânge, atunci apele ar cânta cu foc, ne-ar purta în adâncul melodios al fiecărei balade. Dacă ziua noastră ar fi cu totul posibilă, atunci elogiul acesta ar fi doar o minciună, căci totul s-ar rupe în concretul de dincolo de vis.

                                                                                                                                     Pentru  (fil)Sophia

Autoportret

     Nu ştiu dacă sunt influenţat de ceea ce am citit mai devreme. Oricum, nu contează. Cum nu cred în personalitate, nu ştiu dacă are rost să mă descriu. Dar sunt, oarecum, obligat de nevoia mea de afla ceva câte ceva despre mine. Despre mine? Da, să zicem, despre una din feţele tale. Ştiu că rândurile desenate de mine se pot întoarce împotriva mea. Însă, atacatorul trebuie să înţeleagă că mâine o să cred în altceva, o să fiu, poate, altcineva. Offshore este critic cu el, poate prea critic. Are probleme cu somnul. Nu ţine minte numele persoanelor, iar, dacă o face, asociază numele celui cunoscut cu un nume al unei persoane ce a fost cunoscut anterior. Deci, dacă te cheamă, de exemplu, Andrei, cu siguranţă, pentru câteva săptămâni, mă voi uita la tine ca şi cum ai fi un alt Andrei. Ciudat, nu? Poate că este şi un avantaj în toată babilonia de faţă.

Cred că nu ştiu să apreciez lucrurile elementare şi am impresia de multe ori că totul mi se cuvine. Îmi place foarte mult să mă joc cu sunetele, să manipulez notele, să creez tot timpul ceva nou, ceva care să mă scoată din amorţeala cotidiană. Nu mă simt niciodată bine când cineva spune un banc. Şi asta pentru că ştiu că trebuie să râd. Ceea ce pentru mine este fără de sens. Nu ştiu să spun bancuri, dar cred că pot să scriu o groază de bancuri prin simplul fapt că-mi place să mă investesc în lucruri şi să inventez. Sunt un om care nu ştie să spună bancuri, dar care te poate face să leşini de râs. Paradoxal, nu?

      Ador spontaneitatea. Iubesc muzica, dacă aş avea putere, aş scrie cu note muzicale. Folosesc matematica doar pentru a compune muzică. Armonia este un dans haotic ce se organizează cu precizie matematică. Urăsc fanatismul, şi aici întră toţi cei care spun cu mâna pe inimă că sunt adepţii unui sistem, oricare ar fi acela. Îi urăsc! Nu cred în perfecţiune, dar cred că suntem perfectibili, de aceea mă lupt cu voinţa mea, cu tot ceea ce mă năpădeşte subit. Iubesc naturaleţea femeii şi instinctul ei. Fără de ele, lumea nu ar mai fi avut culoare. Nu-mi place să dau lecţii, dar îmi place să ajut oamenii, să-i ghidez către nevoile lor. Însă, niciodată nu le voi spune ce să facă. Nu am dreptul acesta! Îmi doresc să găsesc un răspuns care să îi satisfacă pe toţi cei care sunt în căutare de adevăr. Asta nu înseamnă că le impun ceva sau că o să-l găsesc. Nu cred în viaţă de după moarte. Cum nu cred nici în viaţa trăită apocaliptic, doar de dragul de a bate cu pumnii în piept şi de a spune: aceasta este viaţa mea! Aşa şi? Cum nu-i înţeleg nici pe cei care văd asta. Implicit pe mine.