Într-un stat de drept precum pretinde România că este, ar trebui să avem o șansă, ar trebui să găsim, în noi și în cetățenii acestei țări, noi speranțe, ar trebui să nutrească viața. Politicul nostru sau mai bine zis pseudopoliticul autohton se găsește undeva între agonie și extaz, la limita mizeriei și a falsului. Eu nu am chef să văd strategii prin care se dorește atacarea partidului advers, ci altceva, ceva care să semene cu viața, ceva care să nu ducă la sucombă. Acești oameni, care ar trebui să fie în slujba cetățeanului, fac din locuitorul acestei țări un nou prilej de iobăgie. Vechile structuri alcătuiesc astăzi noile structuri, iar acestea formează, la rândul lor, mizeria istorică. Această „pasă neagră“ în care ne aflăm de când ne știm este amplu proiectată, iar starea himerică începe să devină suportabilă, căci ne lucrează mereu cineva pe la spate. Noi lăsăm lucrurile așa! Iar dacă le lăsăm, atunci...hai să-i lăsăm în continuare, căci totul merge strună.
