Circul dezamăgirilor

       În viaţa noastră murindă, căci este sortită morţii, fie că ne place sau nu, alergăm unul după altul. Dar, de fiecare dată, alergăm după cine nu trebuie. Şi asta pentru că, la rândul nostru, noi suntem alergaţi de cine nu trebuie. Uite aşa se naşte cercul închipuirilor noastre, a deşertului cu iz de venin şi patos! Noi suntem alergaţi de cine nu trebuie, iar noi alergăm după cine nu trebuie. M-am săturat – până la urmă, ne vom mulţumi cu adevărat, vom putea spune cu certitudine epistemică că totul este minunat şi că nu mai avem nevoie de nimic? Mi se pare imposibil, chiar este imposibil. Cum se face că noi alergăm după o persoană, iar aia nu dă doi bani pe noi? Şi cum se face că şi noi suntem alergaţi de cineva de care nu ne pasă? Chiar să se reducă totul la o joacă între lacrimi? Una este să alergi după o proiecţie mentală, după propria ta ţintă, şi alta e să fugi după o persoană? Sau, de fapt, noi alergăm după gândul nostru avid de dorinţă şi perfecţiune încât ajungem să ne fixăm toate obsesiile într-o persoană intangibilă?  Dacă, de fapt, ne lăsăm cuprinşi de barbarismul idealurilor noastre, cele care ne pun pe drumuri şi lacrimi, dacă, cu toate astea, noi, în fapt, nu vrem decât să fim răniţi de noi, de ceea ce stă pitit în ideal?  Invers, dacă totul nu este ales de ideal, şi chiar iubim cu adevărat, cum putem să probăm dacă nu există o reţetă a iubirii? Se pare că nimic nu este cert! Dar, stai, ar putea să fie ceva cert în spaţiul omului?