Craiul de curte nouă sau iubirea virginelor

Ce căutăm în bătălia noastră cu noi înşine, să ne potolim, domolim, poftele obscure sau să ne pătrundem şi mai mult cu virtutea noastră de a ne răstălmăci liniştea? Simţim că obosim şi totuşi căutăm să nu scutim durerea de glas. Nu ştiu de ce ţinem să ne hăituim cu speranţele noastre pline de iluzii obscure, de ce ţinem să ne minţim când ne este lumea mai dragă? Am învăţat până acum că nimic nu are valoare, că totul este permis atâta timp cât există un cumpărător, că un suflet, de este cald sau rece, va fugi spre un-altul cu o viteză nimicitoare, dacă crede într-o minciună mai mare decât el. În goana noastră avidă de certitudine rupem cu năzuinţele nenorocirilor tălmăcite cu har la un pahar.

Nu ştim nimic, dar ţinem să atingem peretele ineluctabil al fiecărui gând. Nu putem să ne mulţumim cu nimic, dar falsificăm fiecare pată de adevăr, o fabricăm în poleială şi ne-o vindem pe tavă cu cel mai savuros zâmbet. Lăsând iluziile, hotărâm că este lesne de înţeles că totul are o culoare şi că nu există ceva mai mare decât propria noastră voinţă, decât felul nostru de a seduce şi a îndupleca orice pradă, totul fiind doar un etalon al propriei noastre etichete. Omul suportă legea scrisă de el, fapt care-l abonează la propriul său abandon, la propriul său mit cu privire la lemnul ce-l înconjoară. Să suferim aş spune, dar să o facem cu puţin curaj, cu o mică lacrimă sinceră, avidă de tremur, de orice ar fi, de un nimic împotmolit, totul pentru o viaţă mai curată, mai puţin pătată …Citeşte mai departe.




Mai multe poze găseşti aici

Preoţi, judecători, poliţişti - planul divin

Încă din cele mai vechi timpuri au existat poveşti şi mituri cu oameni plini de puteri supranaturale. Zei care mistuie cu focul şi dorinţele lor morbide. Portrete de eroi înarmaţi cu stele în frunte şi ochi de fulger! Însă, cu toate astea, oamenii zilelor lor noastre, după ce a murit Dumnezeu, au ţinut să ţintească şi mai mult. Grecii şi, în speţă, zeii lor erau amestecaţi printre oameni. Grecia antică era o mare în care se scăldau păcatele tuturor. Fiecare om avea un zeu, o izbândă, o pildă sau un negoţ cu o idee de pus în practică. Totul era amestecat, contopit, strâns în pătura zeului. Nu era vorba de transcendenţă şi alte minunăţii, doar joc, dans şi tragedie, pentru că fiecare grec, în felul lui, erau un soi de erou, un actor care-şi ducea viaţa cu fală pe scenă. Normal, după creştinism, lucrurile s-au schimbat, zeul a apărut dincolo de oameni, el s-a îndepărtat şi s-a aruncat în mana cerească şi abisul dătător de speranţă şi de ascuns. Cu toate astea, ceva s-a păstrat. Trebuia ţinută totuşi o legătură cu mundanul, cu turma, cu cei care erau rupţi acum de dumnezeire, trebuia să se găsească o soluţie, un plan prin care să se facă transferul sau să se înfăptuiască planul divin. Iar acest plan divin, dătător de miracole, a fost preluat, evident, de etică, adică, în planul istoriei noastre, de preoţi, judecători şi poliţişti. Poate că sună ciudat să-i punem pe toţi în aceeaşi oală, dar nu sunt ei singurii care împart dreptate? Preotul, nu este mediatorul dintre lumi, nu este el tocmai mâna lui Dumnezeu? Iarăşi, în plan avocăţesc, judecătorul nu decide soarta noastră? Nu este el tocmai un Dumnezeu pe pământ, cel care împarte dreptate cu ciocanul? Social, cel care vine şi coordonează rostul unei mai bune conduite morale, poliţistul, nu este tocmai expresia mundană a genealogiei răului şi binelui? Evident, da! Lăsând ironia, lucrurile aşa stau. Totul sună frumos pe hârtia divină, dar conform cu ipoteza lucrului real, ceva scârţâie. Dacă aceşti iluştri nătăfleţi sunt expresia reală a idealului divin, atunci cum se face că ei sunt primii care încalcă acest plan? Citeşte mai mult...

Despre Rău

Am zăbovit de multe ori cu privire la problema răului şi, aproape de fiecare dată, m-am lovit de nişte răspunsuri neclare. Este cert că, atunci când vorbim despre rău, trebuie să luăm în considerare binele. Maniheii vedeau răul ca fiind complet separat de bine, acel ceva care forma o realitate anume şi care, în același timp, era opus binelui. Dar acest rău nu poate fi separat decât printr-un act de inteligenţă, el nu are substanţă. El nu poate exista fără bine; răul ar fi atunci doar neant pur şi ar înceta să fie, până la urmă, rău. Pentru Augustin, răul presupune binele aşa cum dezordinea presupune ordinea. La fel cum eroarea ia în calcul adevărul, la fel cum lumina presupune întunericul...

Ce este răul? Putem vorbi oare despre esenţa sa? De ce ne scapă când vrem să îl definim? Există cu adevărat sau nu? Acestea ar fi premisele de la care am putea să plecăm. Concluzia este la voi.