Augustin - Problema răului ca privatio boni

Problema binelui nu poate fi gândită în lipsa problemei răului, căci, antagonice, cele două se raportează una la alta; binele și răul se definesc reciproc, unul ca absența celuilalt, unul ca opusul celuilalt, aproape tautologic, binele ca non-rău, iar răul ca non-bine. Binele și răul au fost privite diferit de filosofi; binele lui Empedocle este armonia și prietenia, iar răul este cearta și, prin oglindire a binelui, dizarmonia; pentru pitagorei, principiul răului este întunecos, gol, indefinit, în vreme ce principiul binelui este unitate, definit, luminos – calități ce, în gândirea pitagoreică, aparțin ființei; pentru Anaxagoras, principiul bun este inteligența, cel rău, indefinitul; iar, pentru Platon, răul era ființa schimbătoare, având principiul în neființă, adică în materie. Cât îl privește pe Plotin, acesta vede răul în lipsă de măsură și ordine, în materie, în neființă, dar nu numai, ci și ca adăugire a ceva străin naturii unui lucru. Și binele și răul augustinian? În considerarea răului, Augustin pornește de la filosofiile neoplatonice, cele care gândiseră răul ca neavând ființă, existență, fiind un accident, o lipsă, o privațiune. Răul este dizarmonie (în măsura în care haosul poate fi considerat dizarmonic, înțeles ca dez-ordonat / ne-ordonat) și idefinit, fiind înaintea definirii divine, înaintea ființei, este haos și este (aproape) nimic, este materie, unde pentru pitagorei ființei îi aparțin și principiile răului. „Astfel, identificarea binelui cu ființa, iar a răului cu neantul, sunt idei platonice.“Augustin identifică binele suprem cu divinitatea, o divinitate ce creează ex nihilo, iar nu dintr-o materie brută co-existentă divinului – după cum susținea doctrina maniheiană – pe care Augustin, deși o va accepta înainte de convertire, incertitudinile cu privire la creație fiindu-i domolite de aceasta, o va respinge ulterior. Renunțând la această doctrină, Augustin respinge și ideea platonică a creării lumii, așa cum apare expusă în Timaeus, a unui (dumne)zeu ce dorește o lume care să-i fie asemenea pe cât cu putință, o lume cât mai apropiată de perfecțiunea ce-i este specifică, cea mai bună lume posibilă, unica lume, o lume făurită pornind de la lumea ideilor, perfectă, pe care demiurgul o imită, dar care nu poate decât să ordoneze materia haotică pre-existentă, asemenea unui artizan ce făurește din materie brută o operă de artă, ce creează din ceea ce-i este dat, la îndemână, precum un sculptor în fața unui bloc de piatră ce nu știe încă ce-i ascunde materia, de-i va ceda, de i se va opune, ce defecte stau ghemuite în rocă, ferite de privirile creatorului.  Astfel, pentru Augustin, lumea este creată dintr-o materie ce ia ființă deja formată, crearea materie fiind simultană cu luarea formei, iar nu premergătoare, o materie creată din nimic și modelată în același timp. Ordonarea materiei haotice desprea care vorbea Platon are loc, pentru Augustin, în momentul în care materia începe să existe, existență determinată de, și ulterioare lui, Dumnezeu. Totuși, în cartea a XII-a, Augustin spune că „acel întreg [din care a luat formă creația] nu era aproape neant, fiindcă, pînă în acel moment, el era absolut fără formă, dar exista totuși ceva, care ar fi putut să capete formă. Căci Tu, o, Doamne, ai făcut lumea dintr-o materie lipisită de formă, pe care ai creat-o din ceva aproape de nimic, un nimic din care aveai mai apoi să faci pe cele mărețe, pe care noi, fiii oamenilor, le admirăm“ și pare a aminti, într-o oarecare măsură, ideea platonică a lumii create din ceva existent anterior creației, acest aproapre nimic, dar totuși ceva putând fi gândit ca materia in-formată, haotică, de care vorbea Platon. Însă, neputând exista înaitea determinației, altfel fie spus, neputând lua ființă fără a lua totodată și formă, materia nu poate preexista formei, ci are o simplă anterioritate temporală. 

Problematica Adevarului

    Aristotel este cel care a formulat ideea conform căreia adevărul este o relație de adecvare între enunțuri și stări reale. În teoria clasică, adevărul sau falsul se află într-o relație de corespondență sau de lipsă a corespondenței a enunțurilor cu faptele, cu stările reale.

Russell este cel care exprimă și consacră expresia – teoria corespondenței (care desemna această teorie). În opoziție cu această teorie a corespondenței se află teoriile subiectiviste (epistemice) care introduc criterii sau condiții ale întemeierii în definiția adevărului, prin aceasta corelând adevărul cu întemeierea.

Teoria corespondenței pleacă de la distincția :

· adevărat vs. ceea ce e cunoscut ca adevărat => astfel, a spune că un enunț este adevărat nu înseamnă că noi trebuie să și acceptăm sau să recunoaștem acel enunț ca fiind adevărat. Se face clar o distincție între adevăr și întemeiere; în teoria corespondenței adevărul este văzut ca fiind un atribut atemporal.

B. Russell este cel care enunță trei supoziții ale teoriei corespondenței:

- principiul logic al bivalenței

- adevărul și falsitatea sunt caracteristici ale enunțurilor

- adevărul unui enunț depinde de ceva exterior enunțului.

Încercări de a defini relația de corespondență:

L. Wittgenstein, Tractus: corespondența este o relație de identitate structurală.

K. R. Popper încearcă o clarificare a caracterizării adevărului prin relația de corespondență făcând referire la teoriile științifice.

Tarsky propune o nouă definiție a adevărului. Analiza acestuia se bazează pe distincția făcută la nivelul limbajului – limbaj obiect și metalimbaj. Însă abordarea lui Tarsky a fost caracterizată drept deflaționistă.

„Spre deosebire de cunoașterea lucrurilor, cunoașterea adevărurilor are un opus, și anume eroarea. Putem cunoaște lucrurile sau putem să nu le cunoaștem, însă nu există nici o stare mintală determinată pe care să o descriem drept cunoașterea eronată a lucrurilor, cel puțin atât timp cât ne limităm la cunoașterea prin experiență nemijlocită. Dacă avem o experiență nemijlocită, ea trebuie să fie experiență a ceva; putem face inferențe greșite plecând de la experiența noastră, însă experiența însăși nu poate fi eronată. În consecință, nu există nici o dualitate în privința experienței nemijlocite, însă, în ceea ce privește cunoașterea adevărurilor, există o dualitate. Putem crede atât ceea ce este fals, cât și ceea ce este adevărat. Știm că, asupra foarte multor subiecte, oameni diferiti susțin opinii diferite, incompatibile; unele convingeri trebuie deci să fie eronate. Deoarece unele convingeri eronate sunt adesea susținute la fel de puternic ca și convingerile adevărate, este dificil de arătat cum ar putea fi ele distinse de convingerile adevărate. Cum putem noi ști că, într-un anumit caz, convingerea noastră nu este eronată? Aceasta este o problemă de cea mai mare dificultate, la care nu se poate da nici un răspuns complet satisfăcător.“'

B. Russell

Ce este adevărul?

- răspunsurile la această întrebare pot fi distinse în funcție de:

(1) înțelegerea relației dintre adevăr și întemeiere;

(2) abordarea problematicii purtătorilor adevărului;

(1) Dacă criteriile întemeierii intră în caracterizarea conceptului de adevăr rezultă că acest concept va fi determinat într-un mod epistemologic.

Dacă conceptul adevărului va fi tratat independent de întemeiere, atunci el va fi un concept logico – metafizic.

(2) Distincția esențială

· caracterizarea lingvistică

·caracterizarea nelingvistică a adevărului.

Aristotel, în Organon, arăta că adevărul și falsul nu pot fi atribuite noțiunilor separate, între propoziții el distingând:

- propoziții declarative (purtătorii adevărului)

- propoziții de alte tipuri (interogative, optative etc.)

O teorie asupra adevrului este epistemică în măsura în care caracterizează adevărul ca fiind o relație între enunțuri sau ca o caracteristică funcțională a enunțurilor, și nu între enunțuri și fapte extralingvistice;

- teoriile adevărului numite intuiționiste privesc adevărul drept o trăsătură a ideilor cum ar fi aceea de a fi clare și distincte (rațional evidente);

- în contradicție cu teoriile intuiționiste se dezvoltă teoriile coerentiste ale adevărului.