Aristotel şi Etica Nicomahică

Orice artă, activitate sau chiar năzuinţă umană au tins prin însăşi esenţa lor asupra binelui. De aici s-a desprins ideea că orice activitate trebuie să aibă un ţel, un scop – de exemplu, scopul investigaţiilor medicale ar fi sănătatea, în cazul armatei victoria, al economiei bunăstarea. Şi atunci, dacă există o sumedenie de doctrine, ştiinţe cu o multitudine de scopuri de atins, unele mai mici şi mai puţin importante decât spaţiul lor de desfacere, atunci toate vor ajunge să conveargă spre un ultim scop – acela fiind binele. De aceea merită să fie gândit şi să fie pus în centrul oricărei analize de tip epistemic, şi nu numai. [1] Şi care ar putea să fie ştiinţa întemeiată să facă acest lucru? Cea politică – pentru că majoritatea scopurile dintr-o societate se strâng şi se absorb[2] în politică, mai precis prin apelul la lege, la aparatul administrativ. Statul devine astfel un fel de gestionar al binelui comunităţii, dar şi al individului. Mai precis, al binelui uman. Însă, cum poate statul să facă diferenţa dintre un bine personal, şi unul impersonal, dar măreţ, şi nu dezirabil şi atrăgător cum este cel individual, rămâne de văzut! Pentru că binele comunităţii, aşa cum apare aici, este suprem, iar toate celelalte năzuinţe nu sunt decât scopuri în vederea binelui final, întregitor.

Dar chiar dacă anumite activităţi sunt precise, cu scopuri bine definite, natura binelui nu se lasă aşa de uşor de cuprins, ceea ce întăreşte şi mai mult ideea că binele se menţine nu numai prin natură, dar mai mult chiar şi decât atât, prin convenţii, prin direcţii ce nu pot fi calculate şi analizate metodic.[3] Şi asta pentru că binele, aşa cum a fost înţeles de unii, a avut şi s-a dovedit a avea consecinţe grave, chiar dacă rolul său trebuia să fie ferm şi nobil. Aici, Aristotel chiar afirmă că unii au fost îngenunchiaţi de curaj, iar alţii au fost distruşi de bogăţie. Deci, se impune o mare atenţie cu privire la generalizările care se fac pe baza altor generalizări, ajungând astfel la un soi de soluţie finală cu privire la ceea ce este bun şi ce este rău. Totuşi, un lucru trebuie subliniat. Cel care se apleacă asupra binelui, trebuie să fie pregătit să nu se lase năpădit de sentimente. Ştiinţa politică nu poate fi gândită şi pusă în aplicare de un novice, de un om condus de pasiune – chiar dacă tendinţa poate fi eclectică, de îmbinare a acţiunii, a pasiunii cu raţiunea certă şi fermă.

Citeste mai departe. 

Jumătate din mine este ruptă din tine

Nu cred că ştiu să scriu fără tine. Am încercat să desfac mănunchiul ascuns de gânduri, să-mi spun că orice ar fi o să trec peste toate, că viaţa nu este aşa de complicată cum pare, că orice aş zice eu, poate tu, nu o să mai fim niciodată aşa cum am fost. Şi de ce? De ce ar trebui să se rupă totul? Când iubeşti nu este suficient? Sau poate pus în alte cuvinte: nu este iubirea suficientă? Nu are rol vindicativ, hrănitor, nu ţine de cald atunci când este rece? Sau poate că idealismul înscris în stele este mult mai plângios şi mai interesant decât mercantilismul faptelor noastre cotidiene? Nu vreau să sufăr, chiar dacă o fac de fiecare dată când mă scufund în marea ascunsă a năzuinţelor mele.

Citeste mai departe. 

Ce este feminismul?

Poate că vă întrebaţi de ce într-o revistă de bărbaţi se pune problema feminismului. Iar răspunsul nu întârzie să apară: pentru că feminismul se naşte din dorinţa de a pune femeile la un loc de cinste. De ce? Pentru că feminismul mereu a fost gândit la pachet cu barbaria bărbatului. Pentru că femeile luptă de secole, de fapt, cu bărbatul. Dar cum arată argumentul lor? Asta e ceea ce mă face pe mine să afirm că nu se află pe un drum bun! Să nu mă înţelegeţi greşit, nu vreau să atac mişcarea, şi nici să dau cu roşii, dar consider că unele nuanţe pot fi îndreptate, aduse acolo unde merită să fie.

Mereu am considerat că femeile muncesc mai mult, că fac toată treaba, că greul este cu adevărat dus de ele. Nu ştiu de ce, dar asta am crezut dintotdeauna. Poate şi pentru că am încercat mereu să văd dincolo de înveliş, să mă văd pus în situaţia de a desface ceea ce este greu de dezvăluit. Aş vrea, totuşi, să nasc o problemă. Cum se face că argumentul principal al feminismului se reduce la puterea de a lua decizii „importante”? Dacă citeşti orice carte din literatura de specialitate, o să vezi că totul se rezumă la faptul că femeilor li se interzice să ia parte la balciul „important”. Ăla fiind politicul, războiul, şi alte chestiuni legate de conducere. Ei bine, cred că aici greşesc „feministele”. Ele pleacă de la premisa certă că există lucruri importante. Iar acele lucruri sunt fix politice. Nu sunt răutăcios, şi nici nu sunt ironic, dar consider că un bărbat nu o să voteze niciodată împotriva soţiei sale. În plus, înainte de a fi bărbat/femeie există ceva mai sigur, şi mult mai onest, dar totuşi pervers, interesul. Totul, la acest nivel, pleacă de la nebunia de pune mâna pe lucruri, de a te impune. Nu vreau să spun că femeile nu au dreptul să facă politică, să nu ocupe locuri de conducere, vreau să se înţeleagă acest aspect, ci să arăt că înainte de aşa-zisul mit al puterii de decizie se află interesul. Sincer, dar sincer, nici o femeie nu o să voteze cu o femeie, la acel nivel, şi nici un bărbat, pentru că vorbim de cu totul altceva, de lucruri străine oamenilor idealişi şi simpli.

Citeste mai departe acest articol.