Am minţit atunci când am spus că suntem un cumul de forţe, de împletituri viscerale. Nu. Suntem idealul propriei noastre derive. Trăim în epoca orgoliului. Trăim în lumea lui Nimănui. Aici ne certăm fiecare, ne zbatem asmuţiţi ca nişte câini, ne transfigurăm şi ne desenăm destine. Toţi avem adevărul nostru, nimeni nu ne poate zdruncina un pic, iar dacă o face, ei bine, îi dăm în cap; nu vrem să ne mişte puţin din verticalitatea inerţiei noastre. Toţi aici ne ţinem în braţe, ne scuipăm cu ce avem mai de preţ, ne izgonim şi ne vedem damnaţi în imperativul de a fi cel mai bun! Suntem viteji, alergăm cu unde sonore, îi ciupim pe toţi, ne uităm în oglindă şi ne mânjim cu cele mai umile minciuni.
Nimeni nu are tărie să spună că e un nenorocit amărât, că nu are nimic în mână, poate doar o baltă de moarte. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici.
