Faptul că a dispărut contractul Bechtel nu ar
trebui să mire pe nimeni. Mai ales că trăim în ţara lui Caragiale. Este
suficient să ne gândim la „O scrisoare pierdută” şi toate se pun cap la cap.
Este o logică tipic românească, iar asta învinge orice spirit şi raţiune.
Logica românească este deasupra logicii elementare, iar cea simbolică, de
ordinul 1, este o joacă. Mă tem că „logica românească” învinge şi logica
juridică, chiar şi pe cea modală. De ce? Pentru că „logica românească” îşi
permite să fie ironică. Are ceva din aerul lui Socrate, unde „eironia” era scop
în sine.
Ce este mai dureros e faptul că „logica
românească” este înţeleasă tacit de toţi românii. Ce este mai frapant este
faptul că nimeni nu se simte jignit. În fond, dacă stăm şi ne gândim mai bine,
„logica românească” trece dincolo de simţ moral şi răspundere civilă. Este mai
degrabă felul în care răspundem noi ca societate la obligaţiile pe care le
avem. Iar acest răspuns ne permite evident să nu avem nici o obligaţie. În
acest hău, logica lui Trahanache, „Ai puţintică răbdare, stimabile!”, a devenit şi este un fel de
simbol pentru o întreagă ceată de bovine.
Toţi rumegăm în spaţiul flecărelii, de la
Heidegger citire, ca apoi să ne întrebăm cu ce am greşit. Este mult mai
convenabil să dansam în jurul anost al unor ironii ieftine decât să punem osul
la mişcare. Şi atunci primim ceea ce culegem. Astfel, sistemul de drept, în
ansamblu, devine un pion de desfătare al vicleşugurilor caragialeşti. În acest
carnaval – deplorabil - omul de rând devine călăul propriei sale vieţi, devine
pionul anost de o tablă amărâtă de şah!
