Totul este retorică

    Filosofia a fugit de retorică şi s-a întâlnit cu ea după colţ. Matematica ţine să fie instrumentul raţional, dar uită că nu există aşa ceva. Aproape toate principiile logicii sunt precare. Nu există sistem care să nu pocnească în propria lui creaţie. Fizica dărâmă empiric multe ecuaţii care ar trebui să aibă în vedere tocmai punctul de pornire. Nu spun că nu există nimic, ca un iubitor de solipsism, ci că totul are o valenţă poetică, retorică, sofistică, culmi vecine cu eroarea care ţin să ne arate că şi adevărul este "precar". Cum să ajungem la adevăr dacă totul este bătut în cuie? O răsturnare a tuturor valorilor nu mai este valabilă, o revoluţie kantiană nu mai este posibilă, ştiinţa este o religie care are iz de tămâie, canoane şi cutume perimate şi sugrumate voit de unii şi de alţii. Dinamita nihilismului nici nu poate fi gândită, deconstrucţia la fel, totul este ţinut în braţe de un sistem care, culmea, caută valori! 

Chimia vorbirii

       Cripticul diversităţii meschine, care se găseşte plăpând în inepţia de a cuprinde mirosul cu marea, este o fâşie ce instrumentează un caz aparte de boală. În latenţa genuinului, cu care se prepară boala, găsim o doză de sare piperată care face trecerea în causticul cauzalităţii precare. Luminosul care se revelează odată cu dialogul dintre linişte şi tăcere este limita care adulmecă esenţa reală a cunoaşterii umane. Cognoscibilul derivă din sistematicitatea cu care se naşte zgomotul din tăcere. Rolul tăcerii este crucial, el evită problematicitatea cauzată de agonia cu care se instaurează locvacitatea. Discursul cerne externul prolixului dintre tăcere şi flecăreală şi îl aşterne în mijlocul real şi intern prin care are apoi să se propage. Dezlânat de instanţele care îl fac să fie precar, discursul este şi cel care face posibilă chimia dintre retorică şi maieutică. Discursul, ca efect al gândirii, pune în scenă şi alocă un context care angajează, la rândul lui, un cumul de pârghii genealogice, din care se desprinde vorbirea ca atare. Tot aşa, în spaţiul discursului, găsim elementele care pot face din el orice. Astfel, discursul poate trece foarte uşor în spaţiul flecărelii, poate uşor să fie asociat cu beţia de cuvinte sau cu poezia care se pierde printre rânduri. Adulat, fiind singurul care omoară la propriu şi care dezbină lumi, discursul ţine să fie unic prin însuşi modul său de a fi. Înger sau Demon, Graiul care desparte apa de cer şi norii de lume, acest ilustru nătăfleţ, pare să fie în potenţa actului esenţei sale să ucidă proiectivitatea gândului cu care altfel ar fi trebuit să fie în acord şi în armonie. Când flecăreşte, falsifică sistemul logic de referinţe exponenţiale, adulmecă un sistem doar ca să-l scuipe. Când se lasă purtat de religiosul sistematicităţii, se lasă vânat de ideea analiticului care face din el doar un pion prin care inconştientul se falsifică. 

Offshore ascultă: