Astăzi, când am traversat strada, am văzut un afiş pe care scria „fac ce-mi spune inima”. Nu m-a interesat să văd despre ce era vorba, nici să fac măcar haz, dar am remarcat totuşi că mi-a rămas întipărit în minte. Oare chiar facem noi ce ne spune inima? Chiar stăm de fiecare dată şi ne „calculăm” destinul pulsaţiilor ce se zbat adânc în noi?
Am scris acum câtiva ani un articol în care spuneam că inima este singurul reper autentic ce ne menţine în concurs cu noi înşine. Încă mai cred asta. Şi totuşi, noi nu facem deloc ce ne spune inima, ba chiar fugim când vine vorba să ne lăsăm conduşi de ea. În lumea aceasta matematizată, o lume a costurilor şi beneficiilor, inima nici că nu mai are scăpare; este prinsă în propriul ei mit, acela de a visa şi a te îndepărta de mundan. Aşa este. Inima a ajuns doar o lozică, un slogan pentru un concert anost, un lucru de pus pe cântar, de scos bani din el. Fetele se vând pe internet, mimează orgasmul lacrimal al inimii şi dansează! Nu cred că mai ştim să trăim în acord cu natura noastră, cu fiorul sublim, cu animalul din noi, nici nu mai avem cum, nici nu mai putem altfel.
