miercuri, 23 decembrie 2009

Tears For Fears - Woman In Chains

luni, 21 decembrie 2009

A cădea din timp



      Căderea, pentru Emil Cioran, înseamnă, în fapt, aplecarea omului către istorie. Necesitatea unui impuls sceptic este în fond raportarea la acele aspecte rudimentare ce se găsesc in construcţia noastră ca indivizi. Urmărind un fir nietzschean, Cioran încearcă să atace istoria de tip monumentalist sau chiar tradiţionalist. Aceste tipuri de istorie cultiva omul slab, omul care nu se lasă sedus de importanţa cinismului. Însă, cum spune şi Cioran: ....nu cei puternici, ci cei slabi râvnesc puterea şi ajung la ea, prin efectul combinat al vicleniei şi delirului. Aşa este, omul construieşte, din timiditate, o istorie comodă. O istorie opusă vitalităţii cu care era obişnuit Nietzsche. 
    
      În aceste condiţii, timpul trebuie surprins ca o formă violentă de slăbiciune, sau ca un peron care nu duce nicăieri, dacă ar fi să privim cu ochiul lui Octavian Paler. Dar, mai mult decât atât, naturaleţea căderii se va produce când timpul va fi depăşit, când voinţa, şi aici e vorba de cea de tip nietzschean, va intra în scenă. 


     Timpul constituie, aşa cum apare la Cioran, elementul nostru vital dar şi posibilitatea căderii în nimicul existenţei noastre. Totodată, a cădea înseamnă a te elibera şi a te proiecta deasupra fiinţei tale. De aceea, Cioran face apel la numele Supraomului. În voinţa supraomului se găseşte atât absolutul fiinţei cât şi apelul la durere şi neputinţă, căci supraomul cioranian tinde să se întoarcă către sinele său având un cult lăcrimat. Dar, mai presus de toate, rămâne firescul lucrurilor care se lasă ascuns de istorie şi, implicit, de timp, rămâne gustul amar cultivat de Cioran cu privire la destinul nostru. 







marți, 15 decembrie 2009

Defectul nostru



       Este foarte straniu să te uiţi la o poză şi să încerci să-ţi vezi expresia feţei, să încerci să pătrunzi, de fapt, în abisul tău. Aşa arată lipsa cea mai mare a omului: neputinţa în faţa noastră. Şi la propriu, şi la figurat! Avem pretenţia de a ajunge cu mintea în locuri care nu au mai fost străbătute de nimic, avem de toate şi, totuşi, nu avem nimic. Aş spune avem poze, căci ele sunt cele care ne arată viaţa fragmentar şi insipid, fără pată de culoare. Poate de aici derivă şi neputinţa noastră. Poate de aici se nasc şi toate certurile cu noi. Şi, sigur de aici  răsar şi dezamăgirile cu privire la alegerile noastre. Ale noastre? Ale persoanei care se pătrunde pe sine cu ajutorul unei oglinzi sau chiar a unui aparat foto? Cântul istoriei a creat din om un univers greu de descris. A subtilizat norme şi a restilizat aparate întregi de comunicare doar pentru a ajunge la acel scop primordial de a ne cunoaşte cu adevărat. Şi ce-am primit în schimb? Am primit răspunsuri abstracte. Care mai de care vine să ne arate cum stă de fapt treaba cu omul cotidian. Aş spune că omul cotidian este omul care se lasă contopit şi cotropit de mijloace. Omul cotidian se ascunde aşa de bine încât uită să mai ajungă la el. Ori, o asemenea atitudine lasă nepătrunsă problema. Chiar şi aşa, însă, totul tinde să devină întru-totul ascuns. Fapt ce este demonstrat ca atare de sumedenia de cărţi practice care ne ghideaza mersul lucrurilor, care ne colorează aşa cum numai un şahist o poate face mai bine. Omul este un pion.

joi, 10 decembrie 2009

Când este o femeie frumoasă?

-->

      Începutul este întotdeauna cel mai greu. Adesea, ne lăsăm cuprinşi de nevoia elementară de a cuprinde totul cu voinţa noastră sentimentală. O dorinţă ce se lasă violată de însăşi miza cu care se prepară, cu iluzia că putem prinde totul sub papucul steril al raţiunii noastre. De fapt, nici nu avem un instrument, avem doar frânturi rupte de realitate. Însă, de realitatea compusă de noi, căci fiecare aduce în soarta persoanei iubite un rol care se lasă, în ultimă instanţă, sedus de voinţa noastră goală, dar şi ideală. Şi atunci, noi exprimăm în persoana de lângă noi un fior ce se lasă greu de atins. Mai bine spus, sufletul nostru se revarsă tacit în dorinţele aşa-zis obscure, ca apoi să se concretizeze în datul din faţa noastră.

       Aşadar, când este o fată frumoasă? Nu este tocmai atunci când nu ţine morţiş să se perfecţioneze pentru o lume ce oricum o falsifică? Oglinda în care se scaldă este doar un pretext pentru imperfecţiunile pe care le ascunde cu ardoare. O femeie este puternică atunci când lumea ei arată ca o oglindă; atunci când reuşeşte să-şi ascundă însăşi slăbiciunile, doar pentru a erupe în golul care o desparte de peronul concret al vieţii sale. O femeie frumoasă nu aşteaptă niciodată în gară. O femeie frumoasă nu-şi ascunde cu ardoare imperfecţiunile. Dimpotrivă, face haz de necaz. O femeie este frumoasă atunci când este vulnerabilă, căci puterea ei derivă tocmai din această nebuloasă ascunsă bărbaţilor. O femeie este frumoasă atunci când zâmbeşte ca o lacrimă, dar şi invers. O femeie este frumoasă atunci când erupe cu naturaleţea ei. O femeie este frumoasă atunci când se joacă cu cuvintele la fel cum se joacă şi cu sufletele celor din jurul ei. Citeşte articolul mai departe. Dă click aici. 

joi, 3 decembrie 2009

De ce greşim?


     Problema actorului ne priveşte pe toţi. Este cenuşa angoasei care ne animă să cerşim un rol, este ceea ce ne incită să construim şi să secătuim o lume goală. Căutăm sensuri şi acesta este motivul pentru care trăim în certitudinea incertitudinii. Se pare că problema pe care o moştenim este scorţoasă şi, până la urmă, este normal să fie aşa. Şi atunci, ceea ce ne induce în eroare este tocmai această gândire care ne spune că suntem omniscienţi. Că răspunsul a fost dat de istorie şi că noi nu mai avem nimic de zis. De ce greşim atunci când vorbim de om? Uităm să fim socratici. Eventual, venim şi cu răspunsuri clare. Tabloul pictat de noi este ca o ramură ce-şi adună forţele dintr-o tulpină fermă. Ei, acestă tulpină fermă, ar trebui privită pur şi simplu ca mod de a fiinţa. Omul trăieşte şi atât. Dar cum trăieşte nu putem spune. El este tulpina fermă din care se nasc toate frunzele, toate măştile. În capul lui se sparg toate sunetele, în el se strâng toţi viermii care ne duc spre moarte. Tulpina vine din pământ, omul pleacă în pământ.