Jurnalism şi blogging

            Există, să-i spunem, o dispută în România, că aici se pune problema de ciolan, o răfuială care vine mai mult dinspre jurnalişti, între bloggeri şi gazetari. Nu m-am considerat niciodată blogger, având în vedere că am făcut acest blog cu scop didactic, profesional. Evident, după mai mulţi ani, nu mai pot spune acum că nu fac parte din marea masă a acestei comunităţi. Care este în fapt problema cu jurnaliştii, ce reproşează ei bloggerilor? Lipsa de calitate! Ei bine, după ce am văzut un articol al unui jurnalist de pe un site de sport, în care nu ştiu ce chiloţi dispăreau din peisaj, folosindu-se de o poză trunchiată, ca apoi, să văd pe un blog, culmea, pe un blog, că lucrurile nu stau aşa, am început să-mi pun semne de întrebare. Câţi din marea jurnalistică de la noi sunt cu adevărat profesionişti? Câţi au tupeul să spună că mizeriile pe care le-am expus mai jos sunt cu adevărat echidistante şi bune de luat în seamă? Ca să vă arăt cât de profesionişti sunt jurnaliştii noştri, am făcut o mică cercetare prin cele mai importante cotidiene, televiziuni, situri de pe la noi. Nu intru în detalii, dar vă garantez că nu e vorba de ziare de scandal, de bâlci sau alte prostii, ci de situri şi corporaţii cu renume, cele care pretind că totul este obiectiv şi de calitate:

Paulei Seling i s-a vazut sutienul de culoarea pielii, dupa street dance!

Politistii iubareti! Prinsi in timp ce faceau sex in masina de patrula

Mişcări lascive din posterior ale unei brunete - VIDEO

Manechine goale in terminalul aeroportului din Cluj

FOTO! Laeticia Hallyday, fara sutien pe strada

Vârsta femeilor care îşi măresc sânii cu silicon este în scădere, avertizează medicii

Râsul este instinctiv, plânsul se învaţă

Guvernul francez a demisionat. Urmează cel român?

Păunescu şi-a împărţit amanta cu Nichita Stănescu

Robert Negoiţă prefera sexul în trei cu Simona şi Daniela

BNR: Datoriile pe care le face statul agravează problemele economiei 

Imagini inedite la Sibiu: Nicolas Cage în halat de baie şi papuci

O brunetă prezintă vremea în pielea goală - VIDEO

Sport în pielea goală: O brunetă sexy aleargă dezbrăcată - VIDEO

Te iubesc

HELLO
How are you today, Hope all is well with you and your family? My name is Miss Kindness, However it really pleases me to write you for a lovely and sincere friendship even if we haven’t met or seen each other before. I will be so much appreciate to see your reply soon so that we can share pictures and know more about ourselves.
I shall appreciate an urgent response from you.
With lots of love from your new friend Kindness.

                Aşa arată unul dintre mailurile primite. Am râs prea mult ca să nu-l pun aici. Mai am şi cu importante câştiguri de bani, dar alea mai târziu. Aş vrea să vorbim despre sintagma: te iubesc! Are sens să spui unei persoane pe care o iubeşti lucrul acesta? Adică, în mod normal, dacă simţi ceva pentru o persoană, de ce ţii neapărat să o spui? Eu ştiu că atunci când spunem ceva, o facem tocmai ca să ne justificăm cu fineţe eşecul. Cu alte cuvinte, o spunem pentru că nu avem cum să o arătăm. O persoană care iubeşte se vede de la o poştă. Faptul că ar enunţa trăirea nu ar convinge pe nimeni; pur şi simplu, nu ar avea sens având în vedere că nu ar surprinde pe nimeni…Când verbalizezi trăirea, nu faci decât să falsifici conţinutul real al acesteia. De obicei, spunem lucruri tocmai ca să ne adăpostim de minciunile noastre, le spunem cu tărie încât ajungem să credem în ele. De fapt, spunem că iubim tocmai ca să ne minţim pe noi. Când iubeşti, chiar stai să reciţi ca prostul ceva ce este în sine o lipsă? Adică, stai să strigi în gura mare în loc să trăieşti sau să iei lucrurile ca atare? Iubirea nu este dialectică, nici măcar nu se rosteşte, se trăieşte. Toţi vorbim, de obicei, tocmai ca să ne scoatem din amorţeală, să ne spunem că avem parte de ceva supraomenesc, dar de fapt nu facem decât să ne adâncim în propria noastră crâşmă. Să fim serioşi, să lăsăm balivernele locvacităţii şi să trăim! Normal, dacă avem cum…

Durere sau adaos la fericire

    

    Viaţa nu ar trebui să doară niciodată; dacă tot avem atâtea promisiuni ascetice, ar trebui, măcar acum, să ne fie mai uşor, să ne spunem că luăm parte la ceva mare, aşa de mare încât devine mic. Nu cred că există fiinţă umană care să-şi propună să sufere, dar uite că tot suferim, nu ne mulţumim cu nimic, pierdem câte un strop din noi, în fiecare zi, şi totuşi noi nu ne mai săturăm să plângem. De unde vin lacrimile? Nu, oare, din mănunchiul orgolios, din foşnetul găunos de ardoare, poate din ciocnirea cu o altă lume? Cert, ele vin, fie că zâmbim cu ele, fie că ne sărăm la fel de mult cu ele… Ce este totuşi ciudat la noi este că suferim cu totul, că trupul în scorbura sa ţine să arate că e mult mai mult decât o adunătură de oase, că totul se strânge într-un punct de fugă ce ţine să sufoce şi ultima pată de autenticitate carnală, că este, fie că nu vrem sau că vrem, o bătălie de forţe ce pocnesc în noi. Ele ne spun că suferim şi tot ele ne arată că zâmbim. Omul nu este un ocean monstruos, este cât se poate de real, păgân în ale cerurilor şi totuşi mare, deşi eu aş spune că e umil, sau nu e? Oricum, ideea este simplă, omul nu este zeu, nu o să fie şi nici nu are de ce să fie! Poate că frumuseţea fiecărei reuşite constă în naturaleţea cu care muncim, în ghiontul dintre două slujbe sau chiar în patul mincinos al unui străin. Dar, parcă nu sună bine, nu? Să ne mulţumim cu aşa puţin?   

Lupta

      Am învăţat de mic că, pentru fiecare lucru, trebuie să dai un pic din coate. Nici nu aveam cum, forţat de împrejurări fiind, am ales, să-i spunem, calea cea dură. Şi, nu regret. Acum, ştiu că am în mână un ţinut care mă face mai puternic. Am ceva ce nu credeam că o să am, dorinţă de luptă şi totuşi nimicnicie. Ţin minte, prin clasa a doisprezecea, la ora de filosofie, profesorul meu drag a întrebat, de fapt, m-a întrebat: Cât din tine este tine? Aşadar, obsesiile sunt, deşi sună ciudat, premisele ce ţin să omoare fanatismul. De la ideea asta am făcut tot ceea ce am făcut. Absolut totul. Am de gând să destram fanatismul pornind de aici. Aşa arată tabla de lucru: Cât din noi este în noi? Poate că sună anost, dar de fiecare dată ştim să vedem totul ca pe o scândură rece, inclusiv când vine vorba de om. Ne omorâm între noi pentru că ştim cu certitudine ce este bine şi ce este rău. Luăm decizii cu privire la toate şi nimic. Arătăm cu degetul! Şi, totul, pornind de la ideea că noi ştim, în parte, cum stă treaba cu fiecare în parte. Că în ograda noastră totul este ca la carte, desenat după o voinţă ce ţine să ne arate cu tărie că noi nu dăm greş, că propriile noastre idei sunt cele mai rotunde şi gustoase. Dacă greşim? Dacă lumea nu este tocmai o proiecţie naivă prin care aşa-zis-ul conştient îşi ascute dinţii? Dacă ceea ce susţinem cu mâna pe inimă este tocmai o proiecţie a măştilor scurse în noi? Ei bine, cât din mine este mine? Dacă eu moştenesc genetic trăsăturile genealogice ale familiei mele, dacă eu trăiesc într-o lume cu o cultură moştenită, dacă tot ceea ce există a fost cu mult înainte de mine inventat de alţii, dacă limbajul se rezumă la nişte principii din logica elementară? Pot eu să mă rup complet de lume? Pot eu să fiu un nihilist feroce? Putem, noi, să cunoaştem cu adevărat natura noastră? Cu siguranţă, nu. Cu toate acestea, ştim un lucru, că ceea ce ne aparţine este pus deoparte, dar asta nu înseamnă că am ajuns la punctul în care natura umană poate fi definită, poate fi cunoscută, pusă pe tapet. În altă ordine de idei, omul nu este o fiinţă raţională, nici politică, nici socială sau un amestec de acţiuni ce definesc întreaga sa natură, omul nu este în cutare fel, tocmai pentru că mereu se mişcă, se ascunde, se proiectează spre un-altul, prin ceea ce vede, prin ceea ce face, prin dorinţă, durere, amestec sau chiar frânare.   

Iarbă verde, furnici şi gânduri…

     

    Astăzi am ieşit la iarbă verde. Mi-am pus un preş anost pe acolo şi m-am aruncat ca un leu în cuşcă. Am avut nişte probleme cu furnicile. Noi, oamenii, vrem să fie totul perfect, nu? Oricum, a meritat. Am avut un loc care îmi permitea să mă joc şi cu soarele, dar şi cu norii. Chestia e că am avut timp să citesc, să mă uit liniştit la nişte furnici şi să dorm pe acolo. Cartea avea un miros de iarbă şi-mi spunea că nimic nu contează atâta timp cât te relaxează. Ce-am aflat din ea? Că nu contează numărul de cărţi citite, că nu eşti genial dacă parcurgi din necesitate, ca un gândac de bibliotecă şi spui că ai citit o mie de cărţi, că viaţa este frumoasă când eşti împăcat cu tine. Şi, când suntem noi, oamenii, împăcaţi cu noi? Păi, atunci când uităm complet de aberaţii colorate care ne spun că trăim printre stele. Mai simplu spus, când ne recunoaştem vina, când nu purtăm ranchiună şi nu suntem fanatici. Când cerşim durere doar ca să putem spune că am trăit. Lacrimile sunt sudoarea vieţii, şi nu dracul în persoană. Cred că este cel mai greu să împaci un om cu un alt om ce se ascunde în el. De fapt, nici nu avem cum…Dovadă stă masca pe care o purtăm cu necesitate. Nu este un lucru rău că avem o mască, un lucru rău este să afirmăm că nu o avem, că nu suntem ipocriţi, că suntem consecvenţi şi că le ştim pe toate. Recunosc, cartea nu spunea asta, dar m-am gândit să vă păcălesc cu un adevăr, un gând, culmea, spus tot de mine. 

Gândul

     Ce este oare gândul care te macină de atâtea ori? Acel petic care se arată fără de milă, care ştie cu precizia unui ceas elveţian că trebuie să te sucombe. Pare natural, dezlipit de orice inhibiţie, strămutat de orice candoare prelinsă printre rânduri, acest ciot care mă îngână şi totodată mă aclamă. Şi totuşi, de unde ştim cu certitudine că gândul nu ne înşală, că el, cu toată elasticitatea sa, nu este decât o proiecţie firavă a inconştientului nostru? Că, de fapt, este aşa de firav şi de spontan încât rugineşte la fel ca rigoarea matematicianului în absconsul nostru. Tindem să ne lăsăm cuprinşi de gânduri de parcă ele se aruncă, ne violează timida noastră existenţă, totul fiind cuprins fără de ştire, fără să ştim de unde vine, cine ne asaltă, cine ne doboară, ce vrea de la noi sau de ce ne aţâţă?

     Ubicuitatea gândului stă ascunsă în fâşia cea mai ascunsă a inconştientului. El nu se năpusteşte pur şi simplu, ci este adus, este chemat, aclamat, de nevoia noastră de a fi cu noi. Miza chinului de a fi ancorat într-o realitate, a fost asumată cu mult înainte ca omul să prindă fiinţă. De aceea, eliberarea de a fi cu tine, adică acest mod de a te lăsa pierdut în neautenticitatea faptelor produse de impersonal, trebuie să fie şi calea de a te elibera de impersonal, de a te sustrage genuin, culmea, dintr-o lume la fel de naturală. Căci impersonalul reprezintă casa noastră. Gândul este proiecţia impersonalului asupra nevoilor tale stricte. El se reflectă direct în voinţa ta. Gândul te doboară şi, totodată, îţi arată că eşti singur într-o lume în care toţi fug de singurătate.

      Impersonalul a fost creat de armata celor care fug de singurătate, a tuturor celor care nu au curajul să se privească în oglindă şi să recunoască că nu ştiu nimic cu privire la ei. Şi asta pentru că lumea lor trebuie să fie certă. Nu există nimic care să îi doboare aici. Totul este fixat la fel cum un subiect gol aşteaptă să-şi preia comanda. Şi, bine zis, căci prăpastia impersonalului îi cuprinde pe toţi şi le dictează, le arată calea, îi aclamă. Acum, nu gândul le face cu ochiul, ci prăpastia în care se găsesc adâncite toate gândurile răsuflate şi persiflate de timp. Aici este răspunsul nevoilor noastre, dar şi jocul celor care plăsmuiesc nevoi şi valori. 

Întoarce-te La Tine

     De multe ori pretind că mă cunosc și nu știu de ce o fac...Fiecare fals propriu, până la urmă, se întoarce împotriva noastră. Abordare, sadism și cruzime, totul pentru o viață care, în esență, este trăită în prisma morții. Ce pot spune despre noi dacă totul este aparent real, dacă eu nici nu știu ce vreau de la mine, dacă albastrul este verde?...ce pot spune? Mă gândesc, oare ce este „specialul“? O să ajung să găsesc fericirea în durere, sau poate acest lucru este chiar acel „lucru“ care arată că fericirea, ca să fie fericită, trebuie să fie tristă. Fericirea fericită își are obârșia în fericirea tristă, de acolo pleacă, de acolo se întreabă. De fapt, ăsta e primul lucru pe care-l face fericirea – se întreabă dacă este fericită. Argumentele, sau ce or' mai fi, nu au sens...nimeni nu vrea să salveze lumea, nimeni nu iubește doar de dragul de a iubi, în toți există siniubire! Toți creștinii îl iubesc pe Iisus, toți vor viață după moarte. Nici un filosof nu scrie o carte pentru lume, nici unul, o face pentru el! Fericirea de multe ori se împletește cu sacrificiul, fericirea adevărată înseamnă fericirea altora. Aceasta este fericirea fericită, fața ei este pură, în Ea nu există argumente și norme... Atât cât putem, atât cât ne luptăm, atât cât rupem un zâmbet. Este minunat! Căci raza noastră este mică...