Îmi inchipui o luptă în noroi între Leibniz şi Hume, şi parcă-l şi văd pe nefericitul Kant, undeva la mijloc, el fiind cel care arbitrează. Sare noroiul şi cunoaşterea nu se schimbă! Kant e interesant, el vedea căsătoria ca un acord între doi oameni prin care aceştia puteau să-şi folosească organele sexuale nestingheriţi. Oare cum o fi ca arbitru? Leibniz susţine că am putea avea o cunoaştere obiectivă a lumii fără ca aceasta să fie contaminată de subiectivitatea observatorului. D. Hume susţine, sau cel puţin aşa pretind exegeţii săi, că, în fond, noi nu putem cunoaşte nimic obiectiv. Deja sare focul din noroi! Leibniz aparţinea unei şcoli de gândire raţionaliste, iar Hume, care se opune acesteia, se încadra într-o şcoală empiristă. Kant considera însă că ambele filozofii sunt precare în concluzii. Acesta va strânge adevărurile celor două curente şi va încerca să evite erorile lor. Leibniz considera că intelectul deţine anumite principii înnăscute care sunt în mod necesar adevărate prin intuiţie, acestea alcătuind axiomele prin care poate fi descrisă lumea. De aici rezultă că descrierea lumii este aşa cum „este“ şi nu se relevă prin experienţă sau printr-un „punct de vedere specific“. Aceste „puncte de vedere“, la rândul lor, pot fi integrate într-o imagine raţională a lumii. Leibniz preciza că, în cadrul gândirii, se poate face o distincţie între subiect şi predicat. În propoziţia „Kant gândeşte“, termenul subiect este „Kant“ iar termenul predicat „gândeşte“. El considera că elementele de baza ale lumii sunt substanţele, şi nu proprietatea. Substanţele depind doar de ele însele, spre deosebire de proprietăţi; astfel că o substanţă poate exista şi fără a avea o proprietate, în speţă, aceea de a gândi. În schimb, gândirea nu poate exista fără substanţă. Aceste substanţe fiind suficiente sunt şi indestructibile. Leibniz le numeşte „monade“, iar ceea ce le însufleţeşte este substanţa gânditoare, aşa cum era descrisă de Descartes şi, nu în ultimul rând, sufletul individual. Având o viziune „fixă“, el construieşte două legi fundamentale ale raţiunii: principiul contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente. Ar mai fi de zăbovit, dar Hume nu ne lasă! Cert este că, pentru Leibniz, realitatea este accesibilă doar prin raţiune, iar cheia o găsim fixată în idei. Principala idee din care decurg, până la urmă, toate principiile sale este substanţa.
Normal că viziunea lui Hume este, într-o anumită măsură, opusă celei a lui Leibniz, doar dă cu noroi pe aici! Hume atacă cu pumnul şi aruncă cu noroi, respinge cunoaşterea prin raţiune deoarece raţiunea operează prin idei, iar ideile vin la rândul lor din simţuri, astfel că fiecare gând trebuie să fie dat de experienţă – care-l şi garantează – şi, nu în ultimul rând, singura experienţă valabilă este doar experienţa proprie. Putem spune că Hume suprimă întreaga cunoaştere la cunoaşterea subiectivă, astfel că orice pretenţii obiective devin inutile şi pline de noroi. Kant fluieră! El a ajuns să înţeleagă unde greşea Leibniz, tocmai în încercarea de a arăta că Hume a greşit. Astfel că, la Kant, nici experienţa şi nici raţiunea nu sunt capabile în mod independent să ne ofere cunoştințe. De ce ? Prima ne oferă un conţinut fără formă, iar a doua ne dă o formă fără conţinut. Lumea „aşa cum este în ea însăşi“ nu poate fi cunoscută independent de orice trăire individuală. Astfel că, deşi eu pot cunoaşte lumea independent de propriile subiectivităţi, lumea care-mi apare poartă urmele mele de subiectivitate. Adică, acele pete pe care le percep sunt percepute pentru că ele au o natură care este determinată de faptul că eu pot să le percep. Şi sare focul! Aceste lucruri nu sunt nici monade leibniziene şi nici impresii de tip Hume. Dar probabil că nu sunt nici kantiene. Cioran o spunea mai elegant: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric.“
