Lupta goala

A fi zdrobit de nimicul care te pătrunde, a fi aruncat în golul subliniat de tine, a fi ascuns așa cum numai tu poti fi, a ne lăsa patrunsi de durere… Acesta este cântul imperfecțiuni care se cultivă în noi. Așa ne secăm, așa ne sucombăm în fiecare secundă. Ce este imperfecțiunea? Nu este ceea ce iese în evidență, nu este tocmai gândul care ne strecoară în lumea perfecțiunii, nu este ceea ce face diferența dintre bun și rău ? Am secătuit de atatea ori cu privire la cusurul care mă naște și totodată mă aclamă. Până la urma, noi suntem un amalgam de defecte, un drop de durere presărat de lumea cu care ne încrucișăm. 

Lumea superficiala a actorului

    Când creezi un spaţiu artificial din care se naşte ceva, normal, suporţi consecinţele. Tu eşti cel care pigmentează lumea, tu eşti cel care plăteşte pentru păcatele tuturor. În general, lumea creată de fiecare reprezintă o paiaţă care se urcă pe tine. Tu eşti cel care deschide o lume ce devine închisă. Dar, ce facem atunci când această lume este desenată din necesitate, când ea este, până la urmă, ceea ce trebuie să fie la un moment dat. Această complementaritate inutilă este utilă. Și atunci, care este soluţia? Fugi de ceea ce-ţi este ţie propriu într-o anumită ordine temporală din viaţa ta, sau fugi pur şi simplu de artificial, de ceea ce te ajută să te integrezi în rolul pe care ţi l-a asumat cineva la naştere? De fapt, războiul nu se duce cu cei implicaţi, ei reprezintă oglinda desenată de tine, modul tău de-ai arunca în ceva care-ţi este ţie favorabil, totul se duce cu tine, cu oglinda spartă în tine. Acesta sunt eu, cel care schiţează acum un zâmbet anost, sau cel care muşca precum un şarpe flămând. Până la urmă, tu eşti cel care sparge geamul şi tot tu eşti cel care adună cioburile. Aceste frânturi compun actorul care cântă pe scenă.