Femeia cu machiaj

  

       M-a fascinat aproape mereu ideea de naturaleţe. Nu cred că am iubit vreodată ceva mai mult decât naturaleţea. Este un fior care te aclamă, un miros care te îmbată, un iz sinistru care te face să nu mai înţelegi nimic. Normal, în viaţa de zi cu zi, naturaleţea se regăseşte în relaţiile interumane: şi tot la fel de normal de privit este şi fenomenul care se petrece odată cu această aplecare. Prin excelenţă, femeile sunt considerate muze; şi sunt; probabil că nu ar mai fi existat romane, melodii, poezii, nimic nu ar mai fi avut valoare, însă naturaleţea cu care te inundă o femeie poate să fie, de multe ori, mimată. Nu contest felul de a fi al unor femei, al femeii, în general, care depăşeşte bărbatul în naturaleţea cu care se proiectează în viaţă. Acum, în schimb, am în vedere acele himere care provoacă "naturaleţea" cu scopul de a seduce. Orice om seduce, iar seducţia apare şi în cele mai obscure locuri, de la piaţă, până la metrou, de la cititul unei cărţi, fiind sedus de autorul care te-a făcut să citeşti respectiva carte, până la ziarul cel mai inutil. Puterea pe pământ nu este arma, vâna care pompează sânge cu sudoare, nicidecum, ci seducţia ca mod de proiectare. Dar să revenim la problema iniţială. Femeia care caută să se perfecţioneze cu orice mijloace, în ale frumosului, este ca o avalanşă de întuneric. În ea se ascund cele mai mari himere şi cei mai atragători demoni, căci ea vede în jurul ei numai mijloace, şi aici nu mă refer la bani şi alte mizerii, am în vedere însăşi ideea de om ca mijloc, ca ţintă de sedus, ca pion ce trebuie să fie mutat doar de dragul de a fi mutat sau perimat. Pentru aceste fiinţe nu o să existe niciodată iubire, poate iubire de iubire, ceea ce este cu totul altceva. În cabalisticul învelişului schiţat, femeia machiată este şi devine o eroină a eroticităţii faptelor. Cu alte cuvinte, mişcarea ce denotă starea de spirit a acestei himere este lascivă, iar relaţia de completare este, şi va fi, mereu latentă. După cum vezi, accentul cade pe nişte ferestre închise, pe nişte cortine care se închid natural, care par că se închid natural. Este perfect normal să spui că există şi agentul masculin, cel care procedează exact la fel. Sunt de acord, însă femeia în esenţă este lascivă. Avem o dublă roditură care creează un ocean, avem două straturi, şi nu unul, cum apare în cazul bărbatului. Deci, avem o diferenţă de grad care există cu certitudine. Orice rimel, ruj şi alt mijloc de genul nu face decât să ne arate o lume a imperfecţiunilor care merită retuşată. A retuşa înseamnă a „vindeca“ boala, a te preface că totul este perfect, căci tu retuşezi un lucru, nu îl scoţi de tot sau chiar îl laşi liber, tu îl maschezi, îl acoperi tocmai de inesteticul cu care el este învăţat. A te face frumoasă, în termenii de faţă, înseamnă a te ascunde de propria ta urâţenie, a încerca să fugi de tine spre un alt-ceva care, apoi, să te pună pe scenă. Trucul capătă conotaţii monumentale când se împleteşte cu erosul seducţiei; atunci avem un război inegal, din care mereu va avea de pierdut femeia care are încredere în ea, acea femeie umilă care ştie să iubească, care nu simte să se falsifice ca un bufon. Este, dacă vrei, diferenţa dintre un magician şi un simplu om modest. Magicianul te aduce în ireal prin mijloace funebre de minciună, în timp ce omul de rând te ajută să ajungi la tine, la problemele tale "reale", şi nu ireale, specifice iluzionistului. Cam aşa arată metafora femeii pictate. Aş vrea să se înţeleagă că nu vorbesc la propriu despre femeia machiată, am pretenţia de a se înţelege textul cu o "mică" decenţă de inteligibilitate, şi nu staticitate mentală.

Iluzia Realităţii

    
     Astă seară deschid ușa care, fie spus, era deschisă oricum, o îndrept spre o rază ce mă lumina. Scoate-mă tu, scoate-mă de aici. Salvează-mi ființa. Cum poți așterne un gând atunci când ai lacrimi în ochi? Într-o lume sătulă de viață există un lucru prodigios. De multe ori, chiar și acum câteva minute, mergând pe stradă, credeam că ne conducem viața dupa povești. Pentru mine, toate sunt povești. Fugim loviți de dorință. Fugim de noi. Și, poate cel mai mult, fugim de introiecție sau cel puțin o fac eu. Să revin la povești. Povestea mea, ca toate, are un final. Este unul dureros de frumos. Cred că, atunci când crezi că deții răspunsuri, te înșeli cel mai mult. Așa am procedat eu. Fiind propriul personaj în lumea proiectată de mine, am ales să mă dezleg șiret. Cred că toate lacrimile sunt sincere, problema apare când trebuie să fii sincer cu tine. Cred că personajele ce alcătuiau mica poveste au ținut morțiș să-mi arate că mă înșel. Făcând acest lucru, au sacrificat ceea ce însemna viața. Viața nu este decât un bulgare de zăpadă ce așteaptă să fie ars. Eu sunt scrum.