Cum să-i împaci pe cei care ţin la tine?

         M-am tot săturat să gândesc eu şi pentru alţii, să mă tot pun în pielea lor, să încerc cumva să-i salvez de la înec, de la propria lor amăgire. Poate că în conştiinţă se ascund cele mai de temut himere, poate de acolo se trage şi testamentul fiecărei lacrimi, dar chiar şi aşa, nimic parcă nu şterge dorinţa de a-i împăca pe toţi, chiar şi pe cei de neîmpăcat. Până la urmă, în ecuaţia asta misterioasă nu există vinovaţi, există doar soluţii de moment, pansamente de pus acolo unde se amestecă indolenţa cu doleanţa de a fi cucerit de nimeni şi de nimic. Dacă am avea pârghii, dacă am apăsa pe ele, aşa cum ne învaţă umila psihologie, poate că ne-am descărca la propriu de toate vocile care se ascund în noi. De fapt, nu zgomotul ne omoară, ci cântul, sonorul melodios al durerii, ochii lor, ai celor vinovaţi, ai nemernicilor de plâng neîncetat în capul tău.

            Oamenii nu pot fi împăcaţi, nu pot fi struniţi, oricât am încerca, unii chiar îşi doresc suferinţa, chiar şi-o toarnă în paharul sorţii, în clar-obscurul pigmentat cu nuanţe de venin. De ce aş suferi şi eu pentru amărăciunea lor? De ce aş fi părtaşul propriilor lor vicleşuguri? De ce nu aş putea să fiu un simplu egoist, să trec peste toate? De ce ar trebui să am eu remuşcări pentru ale lor oceane? Prea multe cuvinte, prea multe tornade, toate parcă ascuţite, purtate împotriva celui care se face că nu suferă. Cine suferă? Cel care spune că suferă, sau cel care nu spune? Există un termometru al focului dintre oceane? Putem noi să ne stăpânim cu adevărat? Să lăsăm totul, să las totul, să-mi spun că nu sunt vinovat pentru ei, să-mi spun că nu am cum să iubesc, dacă nu iubesc? Nu pot, nu am de ce să justific, de ce să mă ascund, nu mă pot împărţi în mii de oceane, nu-i pot mulţumi pe toţi, nu am cum, şi nu am de ce…

 Continuarea discontinuităţii: şi tu nu ţii la ei…

Când te iubeşte o femeie?

        Cred că singurul truc prin care poţi să-ţi dai seama că o femeie te iubeşte este unul foarte simplu: Să o vezi cum se mişcă când vrei să o atingi! Fie că vrei să o apuci de mână, de gât, să vii lângă ea, femeia, când iubeşte, nu tresare! Şi aici nu e vorba de sentiment şi mişcare spontană, e vorba de o împletire, de o ambuscadă, de un mod natural de a te prinde de ea, de a spune că te legi cu ea. Am văzut o groază de tipe care erau cu iubirea pe buze, şi când prietenul le apuca în braţe, săreau din loc, pielea se strângea, se amuţea în propria lor minciună.

         Femeile, când iubesc, deschid braţele inconştient, se deschid fără nicio noimă, sunt pur şi simplu libere. Femeile, când iubesc, sunt libere – prin simplul fapt că propria ta constrângere devine pion de desfătare – prin propriul tău mod de a le strânge în braţe, de a le ţine aproape, simplu, fără mimică inutilă. Mereu mi-au plăcut persoanele care iubesc; se văd de la o poştă, au o sclipire în ochi, un fel al lor de a fi în acord cu propriul lor.

         O femeie, când iubeşte, nu se ascunde, nu se strânge ca o smochină, ci se adună în jurul tău; în ea nu mai există ocol ferm, există doar adiere şi glas strângător. În ea nu mai există orgoliu şi otrăvuri ieftine, ci o înţelepciune străină nouă, barbarilor, un mod natural de a aşterne cu preţiozitate fiecare mişcare străină. Femeile adună, strâng, aduc în spaţiul lor, prin priviri, gesturi, mimică. Ele, în tot timpul, chiar şi atunci când nu sunt lângă tine, sunt, de fapt, acolo, în inima ta, în făgaşul de acum comun. Femeile sunt modul prin care iubirea se răsfaţă, se subtilizează, se pune cu adevărat în adevărat, în scena tuturor posibilităţilor ireale. 

Ce vor băieţii de la fete?

       O să scutesc biata persoană care s-a întrebat pe Google acest lucru şi o să încerc să-i dau un soi de răspuns la o întrebare care nu se pune. Bărbaţii nu vor prea multe lucruri, ei în general se mulţumesc cu puţin, să dăm vina pe o inventivitate prea săracă, să spunem că nu e aşa dezvoltată. În principiu, nici un om nu ar trebui să caute într-o altă persoană un lucru anume, să umble după o mască desenată cu râvnă chiar de el însuşi. Narcis, când a ajuns în faţa apei şi a putut să-şi vadă chipul, pe loc s-a îndrăgostit de el, lucru care l-a dus, într-un final, la moarte. Evident! Dacă tu cauţi într-o persoană o himeră anume, nu faci decât, la fel ca Narcis, să te scufunzi în propria ta baltă de minciună, să-ţi tai singur creanga de sub picioare. Narcis fugea de tot ce-i ieşea în cale, nimic nu-i ajungea, totul se masturba precar în tăişul privirilor sale. El nu era niciodată pregătit să iubească adevărul lucrurilor noastre banale, el era un muritor cu chip de zeu şi gând de zeu, el îşi procura o lume desenată, prin gânduri adunată, o lume abisală şi ideală, o lume ce nu putea să fie vreodată pe pământ. Aşa facem şi noi, atunci când ne luptăm cu proiecţia gândurilor noastre, ne supărăm pe cel de lângă noi, fugim de el tocmai pentru că nu se ridică la ştacheta şi ecusonul fixaţiilor noastre, tocmai pentru că nu este ideal, rupt de orice pată mundană, tocmai că este înfipt în real, în lumea murindă şi urâtă, în lumea falsificatoare de ideal, cum ar spune Platon. Narcis ne-a lăsat o floare, poate că ar trebui şi noi să ne dăm o floare, să ne spunem că mirosul ei vine tocmai de aici, dar te poate duce acolo, dincolo, rupt de orice idee mundană. Poate că ar trebui să lăsăm mijloacele şi ar trebui să nu mai căutăm nimic, să luăm totul ca atare şi astfel să ne înecăm în corabia ruptă de ideal. Dacă am înţelege că viaţa nu este o copie ideală a unui gând, atunci am ajunge cu adevărat la nevoile noastre, poate aşa am scrie orice trăire umană cu sânge, şi nu cu cerneală. 

Citeşte şi asta. Se leagă de articol. 

Iubirea autentică

       Cred că am consumat munţi de neuroni în nebunia mea de a înţelege iubirea. Greşit! Am consumat lacrimi şi oceane pentru a nu mă lăsă cotropit de tot felul de idei mincinoase cu privire la iubire. Asta înseamnă că am încercat, prin ocolire, să definesc incognoscibilul, să-l nuanţez şi totuşi să-l falsific în voie. Nu-mi pare rău! Ca mine, mulţi îs! În fine, de ce spunem, până la urmă, că iubim? Când, în fapt, noi nici nu ştim ce este iubirea? Nu, oare, tot din egoism? Nu, oare, din nebuloasa furie a egoismului, a diavolului care se joacă în noi? Până la urmă, nu este totul doar un joc în calea subtilă de a ocoli moartea? Sau este frică? Putem noi, cu adevărat, să luăm decizii sau ne raportăm mereu la frica din noi? Când fugi după unul, o faci pentru că-ţi este frică de tine, de singurătatea ta, şi nu pentru că ţii neapărat să-l iubeşti, poate să-l minţi. Câţi aleg să nu fugă de singurătate? Puţini! Culmea, ei cred că iubesc cu toţii. Până una, alta, iubirea nu se vinde aşa de uşor, ea vine cu un colţ de „stranietate“, nu se arată uşor şi în nici un caz nu vine cu zâmbetul pe buze; iubirea vine cu fior şi frică, dar nu frică de singurătate, specifică romanticilor mincinoşi, ci cu frică de nimicnicie, cu adaos de gol şi deşert. În iubire nu zâmbeşti, tremuri. În primă instanţă, te sperii, şi pe urmă te laşi purtat de zâmbet. În iubire nu ai timp să alegi, pentru că alege ea pentru tine. În iubire, nu te uiţi să vezi în dreapta şi-n stânga, vezi făţiş. Pasul care denotă trăirea adevărată este situat la jocul dintre tragic şi comic. El nu se arată din plin, aşa cum cred toţi cei care iubesc din frică de singurătate, se arată ascunzându-se, trăgând un semnal de alarmă ce ţine să te ferească de ochiul pueril al minciunii. Daimonul iubirii autentice te sustrage de la viaţa ta paşnică pe pământ şi te pune într-o nouă lume, într-o oază presărată cu ţepi şi cu zahăr. În iubire, egoismul se desfată, se întoarce împotriva lui însuşi şi se omoară, spre deosebire de cei ce iubesc din frică de singurătate, unde egoismul devine alegere-prin-gelozie. În iubirea autentică, trăirea nu este umană, chiar dacă este umană, ea irupe cu iz metafizic şi totuşi carnal. În iubirea autentică sfinţenia se pocăieşte cu demonul de neînlăturat şi se preface în sânge carnal şi foc ceresc. Aici, lumile se contopesc, focul se stinge cu foc şi apa se îneacă cu agheasmă.  

De ce iubim femeile?

Există o cărticică foarte interesantă, scrisă de un autor la fel de interesant: Mircea Cărtărescu. Ei bine, această cărticică își propune să rezolve marea taină a iubirii, dar nu a oricărei iubiri,  a iubirii dintre un bărbat și o femeie. Problema cu acest tip de discurs este că ține să prezinte, din start, o pseudoproblemă: De ce iubim femeile? Pentru că, spune autorul, au sâni minunați, ne fac masaj la picioare și ne încântă cu simplul fapt că există. Dar, se poate pune problema astfel? Când iubești o persoană îți mai pui o astfel de problemă? Te mai gândești dacă are ochii verzi sau dacă ține morțiș să facă sex cu tine? Cărtărescu ar spune: Da. Eu aș spune că ori firul acestei cărți este de-a dreptul comercial, ori autorul a ținut să ne arate că nu trecut niciodată prin viață.

În primul rând, când iubești o persoană, nu stai să te întrebi de ce o iubești, o faci pur și simplu... Semnul de îndoială nu este un răspuns sau un salut prin care iubirea se dezvăluie, poate egoismul. În al doilea rând, dacă te raportezi la acest disurs ieftin, nu faci din femeie decât un mijloc, un așa-zis țel prin care îți atingi propriile ținte ideale sau ceea ce îți fixezi mental, nu faci decât să o privești strict utilitarist, ca J.S. Mill, cel care îți spune că fericirea se calculează, ba mai mult, asemenea lu’ Marx, nu vrei decât să o valorizezi ca pe un bun, ca pe un sac sau oricare alt produs. Avem, în cazul lui Cărtărescu, costuri și beneficii, valorizare și devalorizare. În al treilea rând, dacă faci din femeie un mijloc, uiți să o mai vezi și ca scop. Era isteț Kant cu teoria sa a scopurilor când ne vorbea de scop în sine și mijloace. Se pare că Mircea nu a înțeles pe deplin ideea.

 Dacă vezi într-o persoană doar beneficii, dacă te pui pe tine înainte de toate, dacă încerci să-ți dai răspunsuri cu privire la iubire, la așa-zisa iubire, nu faci decât să demonstrezi că ești egoist, că cealaltă persoană nu există, că mai presus de orice sunt nevoile tale, și nu persoana respectivă. Până la urmă, Cărtărescu nu are nicio vină, el a câștigat niște bani dintr-o falsă problemă. Ca să vă arăt cum arată raționamentul și din punct de vedere logic: Luăm un subiect, mărul, și de aici postulăm un plan de genul: De ce merele sunt coapte? Răspunsul o să fie pe măsură: Pentru că există soare! De ce merge lumea pe stradă? Pentru că e normal să o facă! Și, acum, la nivel metaforic: De ce merele sunt coapte? Pentru că nu există nimic pe lume. Pentru că au un gust care definește lumina soarelui. Și tot așa. Întrebarea sau genul acesta de întrebare nu se pune. Nu are sens logic, și nici atât când e vorba de iubire. Poate că nu m-ar fi interesat problema aceasta, dar pe parcursul timpului am observat că femeile chiar au început să creadă în astfel de povești. Ba chiar mai mult, au alimentat singure o idee  pe care niciuna nu ar suporta-o dacă ar avea răbdarea să vadă și dincolo de metaforă. Sună bine, dar orice ideologie suna bine, și marxismul, și comunismul, toate aveau coerență logică, retorică, dar tot la fel, sufereau în pașii realității.

                Și, acum, depășind penibilul cărții de mai sus, aș vrea să spun că un bărbat sau o femeie – că e bine să fim obiectivi, așa am învățat de mic, crescut de mama – iubesc cu adevărat atunci când nu caută să-și pună, culmea, tocmai această întrebare. Două persoane care se iubesc nu țin să se valorizeze utilitarist una pe alta, ca pe un produs de luat din frigider, ci pur și simplu se lasă vânate de nimicul ce le înconjoară, căci pentru ele nu mai există lume, există adaos la deșert. Două persoane care se iubesc nu se mai gândesc la nimic, și asta pentru că nu mai gândesc deloc. Lumea lor - și bine zis – devine și există o lume în doi sau în Unul. Iubirea ieftină a lui Cărtărescu este cea de la colțul străzii, cea de care fug așa-ziși intelectuali, dar care o aclamă cu tărie prin cărțile lor minunate.