Heidegger, un teolog fără de Dumnezeu?

Heidegger a încercat să ne arate că ne-am îndepărtat de Fiinţă, că umila tehnică a turnat ciment în papucul poeţilor, cei care vestesc şi aclamă supremul Bine, ultimul sunet al abisului. Întreaga metafizică, ne spune Heidegger, a confundat fiinţa cu fiinţarea, toţi au botezat această ultimă şuviţă de fum cum le-a venit mai uşor: hen, logos,ideea, ousia, substantia, monadă, voinţă, eterna reîntoarcere, etc. Toţi ne-au rupt de urma de glorie divină, îndepărtându-ne şi mai mult de greci, de modul lor subtil de a vedea lucrurile.

Filosofia pentru greci era un început, nu era sistem, şi nici nu-şi propunea să atace ceva în concret. Filosofia primă, metafizica, ştiinţa cu greu se separau, mai bine zis, cu greu le puteai aduna în spaţiul lor, în propriul lor, ca să fim în ton cu Heidegger. Totul, în lumea greacă, se împletea cu mirarea, cu patima de a stârni şi a ajunge la cauzalitate. Dacă nu ar fi fost Thales, dacă nu ar fi cel care a gândit cauzalitatea pentru întâia oară, poate că principiul la care se închină acum toţi, nu ar mai fi fost, poate că logica aristotelică ar fi fost doar o retorică ieftină. Însă, ce ne spune în esenţă Heidegger? Nu oare că există ceva, un ceva care se ascunde în propria sa baie de autenticitate, în propria sa neascundere ca aletheia?

Heidegger aclamă fenomenologia, şi-l trage de urechi pe Nietzsche, care-şi permite să spurce fiinţa, să o deseneze ca pe un nimic! Fenomenologia, prin reducţia, construcţia, destrucţia ei, nu face decât să ne facă să vedem, ne învaţă să ne mutăm privirea, culmea, pornind de la fenomen spre noumen, spre ideal, spre ascuns. A fost bun Kant la ceva! Fenomenologia este ontologia mult dorită, pionul ce separă apariţia de aparenţă împletindu-le; ce mută, în esenţă, cu toate trucurile ei, privirea de la fiinţare spre fiinţă. În alţi termeni, ne învaţă să ne uităm la pământ ca apoi să ne închinăm la ceruri.

Citeşte mai departe

Frizerul

            În goana cu care ne hrănim la fiecare pas, găsim şi ciobul cu care falsificăm orice trăire autentică. Una dintre himerele ce prefac viaţa în iluzie stă înfiptă în gândirea de tip atotştiutor. Credem în noi, în nevoile şi în certitudinile noastre, încât nu mai avem nevoie de nimic altceva. Ne uităm în oglindă şi totuşi fugim de imaginea ce se reflectă dincolo şi întru-ea. Frizerul, în schimb, operează, pe lângă celelalte ustensile, cu oglinda. Poate că singurul om care ştie cum să vadă cu adevărat este frizerul. Noi, în oglindă, ne ascundem imperfecţiuni, ne stârnim speranţe şi reuşite. 

      Frizerul, precum daimonul socratic, are rolul de a te pune pe scenă. El este cel care vede trăsăturile tale, el vede dincolo de tine, culmea, vede în tine, în ceea ce vrei să vadă şi nu numai. Frizerul este esteticianul fără de taină, de el nu poţi fugi, el este acolo ca să te pună faţă în faţă cu temerile tale. Pesemne, frizerul este şi cel care te ajută să te ascunzi cel mai mult de tine, dar şi de ceilalţi. Asemenea daimonului, a fiinţei intermediare, frizerul este cel care unelteşte cu tine, este îngerul şi rugăciunea întocmită şi pusă pe fapte, te duce şi te seduce cu mâinile, te face frumos sau urât, te înţelege şi chiar te suportă. Mâinile sale sunt uneltele divine prin care se nasc noeme, gândurile sale devin pârghii de pus în aplicare, iar alura sa îţi dă virtutea creatoare şi mincinoasă. Frizerii, ca mulţi alţii, sunt acei indivizi care au norocul să ne surprindă în intimul nostru, ei intră acolo unde oceanele pocnesc. Tumultul nostru falacios devine acum o izbândă de tăiat cu fineţe şi simţ graţios. 

        Omul nu se poate ascunde cu adevărat, nici nu are cum; în omenire stă o pată ce uneşte, ce ne pune în spaţiul presărat cu impersonalitate şi foc. De aceea, în făgaşul gândurilor noastre, se găsesc proiecţii comune, pârghii genealogice sau chiar mituri care ne urzesc şi contopesc. Frizerul ne străbate hotarele pentru că străbate fiorul oglinzii, pentru că este un geniu al imaginii, ale temerilor şi drumurile ce par apuse. Noi fugim de noi, de alţii, de toţi şi de toate, însă în viaţă există, chiar dacă nu credem, în zonele cel mai puţin palpabile, indivizi intermediari, cei care ne leagă, fie că vrem, fie că nu vrem, de ceilalţi. Muzicianul ne aruncă în spaţiul artei, frizerul ne pocneşte în spaţiul efemerului. Toate fiinţele intermediare conturează o lume a seducţiei şi a cuceririi. Noi, turma, adulmecăm şi frângem totul cu speranţa de a ne regăsi cumva în impersonalul de faţă, în nemilosul ochi al oglinzii care naşte frunze apuse şi speranţe deşertice.