Nu mă mulţumeşte nimic

Nu am o stare tocmai plăcută. Un om, în aparenţă vesel, în esenţă trist. Nu cred că am ajuns să desluşesc nimicurile lumii în care trăiesc, dar nici nu mai vreau. Mă plictisesc și Kant, şi Nietzsche, iar filosofia a început să devină o glumă bună. De parcă nu ar fi fost! Mă plictisesc oamenii, pentru că toţi au probleme, nici unul nu are nimic bun de zis, toţi vor să te disece sau te ţină în braţe cu propriile lor mizerii. Nu mai am răbdare să ascult, şi totuşi o fac. Când simţi că nu eşti bine, mai are vreun rost să trăieşti? Sau şi moartea a devenit un moft al frustraţilor care cred că au ceva de zis? În fond, plictisul nu poate fi separat de moarte, este probabil pionul morţii, trucul sau fructul sorbit dintr-o palmă, făgaşul sinuciderii.

            Viaţa este un pumn de iluzii, mi-am spus aseară în timp ce mă frământam să adorm. Încerc să le spun celor din jurul meu că viaţa nu este o iluzie, dar subconştientul îmi face cu ochiul, îmi arată că totul se macină în proximitatea anostă a unui gând. Mă doare totul! Acum, poate, am ajuns să înţeleg că suferinţa se contopeşte trupeşte, că nu putem să o vedem dincolo de psihosomatic, că omul care-şi taie venele nu mai suportă focul mental, punându-l astfel pe trupul lui, fiind într-un final o modalitate de salvare. Însă nici asta nu ar avea sens. Am tendinţa să spun că eu ar trebui să văd dincolo de mine, de alţii, că soluţia nu este încarcerată într-o pâlnie, ci într-o sită plină cu paiaţe din care eu am să mă sustrag pe mine, fiindu-mi propriul ajutor, dar şi regres. Citeşte mai departe acest articol...

Fuga de moarte

     Căutând prin dulapul cu gânduri şi născocind în valea saturată de idei, am făgăduit tainic să mă las hipnotizat de eul meu şi, astfel, am ajuns să mă înec cu propria mea soartă, obosit fiind de amestecul cu care se joacă haosul devenirii. Nici un om nu se naşte cu o porţie de fericire pusă pe farfurie. Nici un om nu aleargă doar de dragul de a face condiţie fizică. Există motive ascunse în fiecare dintre noi, lucruri care se întâlnesc la graniţa dintre pur şi impur, la antipodul dintre scop şi mijloc. Clepsidra care măsoară drumul spre moarte este singurul sfeşnic care nu se joacă cu noi. În rest, nimic nu există! Lumea, când iese la promenadă, când dansează sau râde, o face cu un singur scop - fuga de moarte. Există persoane, mă surprind de multe ori şi pe mine, care, cu toate că nu simt nimic din ceea ce ar trebui să simtă, se apucă şi zâmbesc fals, doar pentru că turma sau situaţia conjucturală te obligă, doar pentru că este mai simplu să zâmbeşti decât să te gândeşti la moarte. Aşa că fugim de călău şi ne ghidăm tăios spre o lume în care există o stare continuă de exaltare! Noi să murim sănătoşi!


Offshore loves this song!

Sens în Nonsens

         Este târziu şi se aud mici sunete prodigioase. Mă întreb dacă totul are rost şi dacă viaţa are până la urmă sens? În faţa cui găsim noi, oamenii, sensul? Este de ajuns să spun că sunt? A fi este diferit de a fi conştient, dar şi de a fi finit. Este adevărat că aceste lucruri ne formează pe noi, prin ele suntem identici, dar aşa diferiţi. Şi, dacă aceste lucruri stau fixate, de ce atâta chin şi luptă oarbă între noi? În fond, noi nu facem nimic! Ne jucăm şi ne ascundem sub nişte măşti zilnic. 

        Uneori, ne şi prefacem, râdem şi plângem, avem proiecte şi ambiţii, căutăm noul în vechi şi vechiul în nou. Dar, oare, nu facem aceste lucruri cu un scop? Unul pe care-l ştim, de care ne este groază şi de care fugim în viaţa de zi cu zi? Şi de ce fugim şi ne jucăm, ce ştim şi nu vrem să ştim, ce este aşa negativ încât scara negativă se opreşte fix în el? Acel ultim scop este moartea. El este un scop al vieţii, şi nu neapărat al individului. Putem spune că individul este doar un mijloc prin care acesta se poate realiza. 

      Dar cum pot vorbi despre un scop al vieţii care se manifestă în om şi care-l obligă, în cele din urmă,  să-l adopte? E o nebunie! Chiar este? Normal că viaţa îl obligă! Viaţa este alcătuită din ordine şi dezordine. Omul este cuprins între ordine şi haos. Viaţa este, de fapt, planul omului. Un plan precis şi bine stabilit în marea ordine şi dezordine universală. M-am plictisit...