Augustin - Problema răului ca privatio boni

Problema binelui nu poate fi gândită în lipsa problemei răului, căci, antagonice, cele două se raportează una la alta; binele și răul se definesc reciproc, unul ca absența celuilalt, unul ca opusul celuilalt, aproape tautologic, binele ca non-rău, iar răul ca non-bine. Binele și răul au fost privite diferit de filosofi; binele lui Empedocle este armonia și prietenia, iar răul este cearta și, prin oglindire a binelui, dizarmonia; pentru pitagorei, principiul răului este întunecos, gol, indefinit, în vreme ce principiul binelui este unitate, definit, luminos – calități ce, în gândirea pitagoreică, aparțin ființei; pentru Anaxagoras, principiul bun este inteligența, cel rău, indefinitul; iar, pentru Platon, răul era ființa schimbătoare, având principiul în neființă, adică în materie. Cât îl privește pe Plotin, acesta vede răul în lipsă de măsură și ordine, în materie, în neființă, dar nu numai, ci și ca adăugire a ceva străin naturii unui lucru. Și binele și răul augustinian? În considerarea răului, Augustin pornește de la filosofiile neoplatonice, cele care gândiseră răul ca neavând ființă, existență, fiind un accident, o lipsă, o privațiune. Răul este dizarmonie (în măsura în care haosul poate fi considerat dizarmonic, înțeles ca dez-ordonat / ne-ordonat) și idefinit, fiind înaintea definirii divine, înaintea ființei, este haos și este (aproape) nimic, este materie, unde pentru pitagorei ființei îi aparțin și principiile răului. „Astfel, identificarea binelui cu ființa, iar a răului cu neantul, sunt idei platonice.“Augustin identifică binele suprem cu divinitatea, o divinitate ce creează ex nihilo, iar nu dintr-o materie brută co-existentă divinului – după cum susținea doctrina maniheiană – pe care Augustin, deși o va accepta înainte de convertire, incertitudinile cu privire la creație fiindu-i domolite de aceasta, o va respinge ulterior. Renunțând la această doctrină, Augustin respinge și ideea platonică a creării lumii, așa cum apare expusă în Timaeus, a unui (dumne)zeu ce dorește o lume care să-i fie asemenea pe cât cu putință, o lume cât mai apropiată de perfecțiunea ce-i este specifică, cea mai bună lume posibilă, unica lume, o lume făurită pornind de la lumea ideilor, perfectă, pe care demiurgul o imită, dar care nu poate decât să ordoneze materia haotică pre-existentă, asemenea unui artizan ce făurește din materie brută o operă de artă, ce creează din ceea ce-i este dat, la îndemână, precum un sculptor în fața unui bloc de piatră ce nu știe încă ce-i ascunde materia, de-i va ceda, de i se va opune, ce defecte stau ghemuite în rocă, ferite de privirile creatorului.  Astfel, pentru Augustin, lumea este creată dintr-o materie ce ia ființă deja formată, crearea materie fiind simultană cu luarea formei, iar nu premergătoare, o materie creată din nimic și modelată în același timp. Ordonarea materiei haotice desprea care vorbea Platon are loc, pentru Augustin, în momentul în care materia începe să existe, existență determinată de, și ulterioare lui, Dumnezeu. Totuși, în cartea a XII-a, Augustin spune că „acel întreg [din care a luat formă creația] nu era aproape neant, fiindcă, pînă în acel moment, el era absolut fără formă, dar exista totuși ceva, care ar fi putut să capete formă. Căci Tu, o, Doamne, ai făcut lumea dintr-o materie lipisită de formă, pe care ai creat-o din ceva aproape de nimic, un nimic din care aveai mai apoi să faci pe cele mărețe, pe care noi, fiii oamenilor, le admirăm“ și pare a aminti, într-o oarecare măsură, ideea platonică a lumii create din ceva existent anterior creației, acest aproapre nimic, dar totuși ceva putând fi gândit ca materia in-formată, haotică, de care vorbea Platon. Însă, neputând exista înaitea determinației, altfel fie spus, neputând lua ființă fără a lua totodată și formă, materia nu poate preexista formei, ci are o simplă anterioritate temporală.