Femeia din spatele meu

     Îţi scriu aceste rânduri pline de invidie şi de scrâşnet ascuns. Îţi scriu ţie în speranţa că o să-mi ierţi felul de a fi. În spatele fiecărui om se ascunde un alt om, o melodie sau un gând. În goana după himere, femeia din spatele meu ştie mai multe decât mine, ea mă priveşte mai frumos ca oricare altul, mă ţine să nu mă volatilizez perfid într-o noemă stinsă. Femeia din spatele meu este proiectul utopic care mişcă din degete. Este omul plin de bunătate şi înţelegere, este oglinda din faţa mea, monologul scris pe o hârtie pierdută, gândul ce fuge cu patos după păcate şi desene deşarte. Femeia din spatele meu este cea care se proiectează în faţa mea, este oglinda ce-mi separă lumea de nisip, ce mă ţine încă în viaţă, ea ştie ascunsul meu, chiar dacă-mi spune că nu ştie, că nu are cum să ajungă la mine, chiar dacă îmi indică lacrimi perfide, triste, lăsând totul în seama mea, adică în peticul ei, în sălaşul plin de oceane şi mâini materne. Femeie din spatele meu nu este deloc în spate, este dincolo de gânduri şi strofe, este ca cimentul avid de ploaie, reală şi totuşi ascunsă, sortită câştigului şi pieirii. Femeia din spatele meu este legată cu nervi de oţel, cu privire de corb, avidă de reuşită, de ţel şi amăgire, totul consumându-se într-un pahar cu ţepi. Are colţi pentru toate şi pentru toţi, erupe şi omoară ca o mamă ce-şi apară copilul de fiare. Nimic nu-i scapă! Nimic nu o doboară când e vorba de mine. Citeşte acest articol în continuare. Dă click aici. 

Te iubesc

HELLO
How are you today, Hope all is well with you and your family? My name is Miss Kindness, However it really pleases me to write you for a lovely and sincere friendship even if we haven’t met or seen each other before. I will be so much appreciate to see your reply soon so that we can share pictures and know more about ourselves.
I shall appreciate an urgent response from you.
With lots of love from your new friend Kindness.

                Aşa arată unul dintre mailurile primite. Am râs prea mult ca să nu-l pun aici. Mai am şi cu importante câştiguri de bani, dar alea mai târziu. Aş vrea să vorbim despre sintagma: te iubesc! Are sens să spui unei persoane pe care o iubeşti lucrul acesta? Adică, în mod normal, dacă simţi ceva pentru o persoană, de ce ţii neapărat să o spui? Eu ştiu că atunci când spunem ceva, o facem tocmai ca să ne justificăm cu fineţe eşecul. Cu alte cuvinte, o spunem pentru că nu avem cum să o arătăm. O persoană care iubeşte se vede de la o poştă. Faptul că ar enunţa trăirea nu ar convinge pe nimeni; pur şi simplu, nu ar avea sens având în vedere că nu ar surprinde pe nimeni…Când verbalizezi trăirea, nu faci decât să falsifici conţinutul real al acesteia. De obicei, spunem lucruri tocmai ca să ne adăpostim de minciunile noastre, le spunem cu tărie încât ajungem să credem în ele. De fapt, spunem că iubim tocmai ca să ne minţim pe noi. Când iubeşti, chiar stai să reciţi ca prostul ceva ce este în sine o lipsă? Adică, stai să strigi în gura mare în loc să trăieşti sau să iei lucrurile ca atare? Iubirea nu este dialectică, nici măcar nu se rosteşte, se trăieşte. Toţi vorbim, de obicei, tocmai ca să ne scoatem din amorţeală, să ne spunem că avem parte de ceva supraomenesc, dar de fapt nu facem decât să ne adâncim în propria noastră crâşmă. Să fim serioşi, să lăsăm balivernele locvacităţii şi să trăim! Normal, dacă avem cum…

Instinct şi dominaţie

    Din dorinţa de dominare apar toate confuziile care ne prefac viaţa. Noi căutăm aventură şi într-un pahar cu apă. Spirit cuceritor sau ideal de turmă, omul cu care ne întâlnim în mod normal este doar un lanţ care aşteaptă cu nesaţ să ne sufoce. Clipa, visul, speranţa, toate cele ce ne duc spre înfulecare, ţin de o anumită trăsătură comună cu animalul care zâmbeşte în noi. Chit că ne ascundem după dogme şi religii, după caste şi partide, alegem să ne izbim de adrenalină tocmai atunci când ne este lumea mai dragă. A te lasă condus de păcate este cel mai autentic mod de a fiinţa. În chintesenţa cu care s-a născut omul se găseşte şi sâmburele animalic al diavolului. Nu există autenticitate într-o lacrimă care nu este pătată cu sânge. Nu există iubire dacă nu există foc. Nu există nimic dacă nu avem instinct. O decizie nu este niciodată cântărită. Un răspuns nu este niciodată calculat cu adevărat, este ales instinctual, chiar dacă noi ne prefacem că-l vedem raţional. A te elibera de instinctul tău animalic ar fi echivalent cu  a-ţi săpa singur o groapă. Idealul cel măreţ te îngroapă ca pe un nătăfleţ!


Offshore ascultă:

Elogiul femeii ideale

     De ce simt nevoia să mă justific? De parcă ar exista un tribunal care trebuie să mă condamne pentru ceea ce fac. Printre linii, aşa sunt eu. Şi totuşi, nu sunt nimic. Alunec în deşertul fiinţei şi mă cutremur, pe zi ce trece, mai mult, tot mai mult… În fiecare zi ne mutilăm dorinţele prin ceea ce facem. Cred că viaţa este doar un truc prin care trec doar trişorii. Doar cei care vorbesc încet, care se lasă în spatele lucrurilor. Câştigă trişorii pentru că însăşi viaţa este un truc. Cei care stau cu faţa nepătată sunt cei care sufocă orice speranţă divină. Dorinţa, mereu am ascuns acest subiect, care este în esenţă ridicol, dar da, am nevoie de ceva acum, am nevoie de o funie care să mă scoată de aici, din mine, din acest conglomerat de forţe incisive care mă străpung cu inconsecvenţele produse tot de mine!Am ajuns să fug de masca mea. Am ajuns să cutremur nopţile pentru că ele sunt cele care nu mă mint. Noaptea îmi oferă ceea ce ar trebui să-mi oferi tu - linişte. Dacă o să iubesc vreodată, atunci ea ar trebui să fie precum noaptea. Să mă adoarmă sau, chiar mai mult, să mă judece cu liniştea. Iubirea este acea luptă care urlă tacit în tine. Este ura care zâmbeşte. Dacă iubirea ar purta o mască, atunci aceasta ar înfăţişa însăşi iubirea. Tot aşa, tu ar trebui să porţi mereu masca copilăriei tale, să-mi arăţi că în tine se strâng toate zeiţele nopţii. Tot tu ar trebui să aluneci, aşa cum numai şarpele poate, prin deşertul meu, să poţi să trezeşti din mine tot ceea ce este mort, fără de vlagă. Cu tine, drumul ar trebui să fie scurt, străzile ar trebui să se mire că le petrecem. Prin tine, visul, acum împărtăşit, s-ar împotrivi, mi-ar spune să nu mă mai mint, căci lumea văzută prin tine este doar prin tine şi nimic mai mult. Setea să ne soarbă unul pe altul, să ne cuprindă, iar minciuna să devină adevărul nostru. Tu ar trebui să ai naţuraleţea în vene, iar spontaneintatea ar fi a doua ta casă. Fuga de tine o să fie fuga de mine, iar durerea o să pocnească aşa cum numai dansul o poate face. Şi-mi cer scuze acum, poate că tu nu exişti sau poate că eşti undeva departe, aşa de departe încât durerea urlă în mine, aşa de aproape încât nu te văd. De fapt, depărtarea este, până la urmă, o nevoie subită de apropiere, o lacrimă ce tinde să te vindece, să-ţi închidă rănile, aşa cum minciuna poate fi dulce. Noapte bună.