Zâmbetul tiranului

        

       Am vrut să încep acest articol prin a vorbi despre tiran, victimizarea tiranului şi perversiunea cu care îşi seduce victimele. Mi-am dat seama, după câteva rânduri, că tiranul e banal, ar fi prea mult pentru noi să pierdem timp cu unul care vrea să pună mâna pe cât mai multe lucruri fără a face nimic. Aşa că, în toată agonia de faţă, un zâmbet mi-a surâs întrebându-mă, unde este demnitatea? Putem noi să vedem cu adevărat sau suntem adânciţi în propria noastră conştiinţă? Poate să existe demnitate într-o lume contopită cu dorinţe?

            Suntem în secolul vitezei, al goanei după tehnologie, al gândului că totul va fi mai uşor dacă vom lasă totul în seama calculatoarelor. Suntem dependenţi de ustensil, şi chiar mai mult, ne identificăm cu aşa-zisele noastre valori, ne batem cu pumnul în piept pentru nişte produse, ne punem piedici unul altuia, încercăm să venim cu soluţii tocmai acolo unde nu este nevoie, luăm pastile pentru orice, dar uităm că ele tratează doar efectul. În lumea aceasta, o lume a mijloacelor, se găseşte şi hoţia tiranului, a individului care se află pe buzele tuturor, a omului bun la toate, a celui care gândeşte pentru toţi şi pentru nimeni, aici întâlnim escrocheria meschină şi vehementă a infractorului care-şi spune cu zâmbetul pe faţă că el este doar un simplu Don Dresor.

            Putem noi să zăbovim cu sinceritate, când alergăm la metrou, când folosim zece calculatoare, când citim de pe internet, sau ne mirăm de nu ştiu ce invenţie, putem noi să mai înţelegem demnitatea cu adevărat, să o mai găsim pe stradă sau chiar la îndemână, în buzunar? Sincer, nu! Nu cred că mai ştim să apreciem ceva, nu cred că ştim ce este aia onoare sau cuvânt, ba chiar mai mult, nu cred că aflăm din presă sau de pe internet că există cuvântul etică, sincer, nu avem cum, aşa multe informaţii, aşa de multe soluţii, pe toate drumurile, cine ar mai avea tupeul să ridice vreo problemă când totul este de vânzare? 

Dependenţa nu ucide!

      Există o dispută în societatea modernă, un soi de război ideatic între foc şi paie. Mai mereu se pune problema dependenţei ca rău dătător de minuni. Nimeni nu stă să analizeze mecanismele cognitive care stau în spatele fiecărui proiect publicitar sau de altă anvergură. Toţi se grăbesc să arunce cu roşii în bietul hedonist, dependent şi vicios! Hai să trecem dincolo de o paradigmă obosită şi să încercăm să dăm un răspuns cu adevărat adevărat. Dacă omul bagă pe el un kilogram de ţigări, este clar că, dincolo de pofta lui avidă şi dependenţă, trebuie să fie şi altceva, trebuie să existe anumite mecanisme stârnite şi puse în funcţiune. Turma a fost turmă pentru că a existat mereu un lup, un soi malefic de impostor sau seducător. Turma a ales mereu din teamă, şi nu din pură alegere. Ei bine, la nivelul societăţii actuale, turma este masă manipulabilă, este piaţă de consum, iar lupul este o biată societate comercială care încearcă să manipuleze în voie. Ideea oricărei corporaţii este tocmai de genul: Dependenţa ucide! Sigur, este frumos să spunem aşa ceva, dar asta nu ne scapă de consecinţe, nu se scapă de elefantul roz din closet. Oamenii au fost atraşi dintotdeauna de ascuns, de interzis; însăşi ideea de lege este construită pornind de la principiul că trebuie să fie încălcată şi, atunci, fiecare pas pe care îl facem trebuie să fie, la rândul lui, încărcat cu o doză de adrenalină. Pe asta mizează marile corporaţii, în frunte cu televiziunile şi alte minunăţii virtuale. Hai să le spunem tuturor că fumatul ucide! Hai să le arătăm că totul este negru când e vorba să ne uităm la alb. Cu toate acestea, lumea trebuie să înţeleagă că nu este suficient să ne raportăm direct la dependenţă, ar trebui, poate, să vedem şi mai mult, să înţelegem că dependenţa se împleteşte cu fanatismul, iar acesta, ca simptom bolnav al individului, este şi poate să fie produs de anumite structuri. Dependenţa nu ţine de senzitiv şi de hedonism, nu numai, nu e exclusiv, este şi poate să fie antrenată, provocată şi chiar pusă pe scenă. De fiecare dată când vezi un mesaj cu o negaţie în faţă, aproape instantaneu ţi se induce starea de pozitivitate. De fiecare dată când se face un transfer de putere, se face plecând de la ideea că nu există nimic mai bun şi mai rău decât atât, în speţă, un produs alimentar sau altceva. În fiecare dintre noi se ascunde un demon, iar el, dacă este pus în funcţiune, dacă este stârnit cum trebuie, nu face decât să sară, să scuipe din propria-i ţărână şi să ragă. Omul este ca o închisoare în care se strâng o sumedenie de monştri. Depinde de noi dacă ne lăsăm furaţi cu voie bună de propriile noastre himere. Să nu uităm, ele aşteaptă să pocnească!