luni, 31 decembrie 2007

La români

      


      Revelionul la români are iz de sucombă. Nu merită nici sacrificiul de a sta între ani. Nu merită nimic! Cum poți să fi fericit în planificare? Când om învăţa şi noi ceva concret, că civilizaţia înseamnă mai mult decât trei pocnitori şi un preşedinte care foloseşte orice ocazie ca să mai stoarcă un vot. Ne trebuie mai mult decât un avion lovit de ruine. Ne trebuie mai mult! Avem praf şi speranţe. Ne trebuie altceva. Limba română este lovită de limba de lemn. Noi ne comportăm ca nişte papiţoi împletiţi care dansează cu lacrimi de fericire. Ce vrem de la 2008? Vrem să ne dea Domnu' de toate? Normal! Nu am văzut un român care să aibe voinţă, să ceară ceva de la el, toţi românii cer de la D-zeu. Să fim sănătoşi! Tortul o să aibă culoare de colivă, iar cele 2008 de speranţe ce-l împletesc or să lucească doar cinci min. În rest, toate bune şi frumoase!

marți, 25 decembrie 2007

Anonim


       Lucrurile rătăcite or să-mi spună că ploaia tace. Acel lin ce te alină, în dor o să dispară. Acum te pierzi în anonimat. Risc să fiu laconic, dar lumea tace în dezordine şi zgomot. Ei vor să-şi găsească suflul! Ei vor sensul! Şi tăcerea este un răspuns, leagă sensul. Există oameni care leagă haosul, reuşind să găsească punctul care să susţină armonia. De fapt, avem nevoie de structură şi de haos, căci nu putem să găsim sensul în ordine, ar fi banal! 
    Fericirea, acel lucru care ne face să plângem de atâtea ori, acel imposibil, încearcă să ne spună că lacrima are culoare. Viața ta este în anonimat! Timpul este necunoscut, tu eşti necunoscut, persoana de lângă tine râde fals, lumea e bizară. În schimb, există acele mici lucruri care-ţi scot la iveală, de fiecare dată, şi care te surprind, o nouă persoană. Te pierzi în discuţii lungi şi firave, iar răspunsul îl găseşti în linişte. Chipul din oglindă te urăşte pentru că nu-i oferi un răspuns, iar drumul ce-l porţi te constrânge să nu te constrângi. Vrei răspunsuri? Un teolog creştin o să-ţi spună că fericirea e dincolo. Un utilitarist o să-ţi arate că ai fost fericit cinci minute, însă, cum ai făcut asta, nu ştie! Un anatomist spunea că, până la urmă, tot animale suntem. Cum ar suna – tăcerea porcului? Un istoric o să-ţi spună că, pentru francezii secolului al XVII-lea, cafeaua şi ciocolata caldă erau un prilej de fericire. Un filosof o să fie prea ocupat să-ţi prezinte un miliard de posibilităţi, fără să găsească vreo posibilitate sinceră. Un sofist o să găsească un miliard de posibilităţi şi o să-ţi spună că nu e filosof. Ce sincer!

vineri, 14 decembrie 2007

Caz


     
      Acum 3 minute nu știam că o să te pun pe foaie și totuși am găsit un rost în putință, am reușit. Am început cu primul rând și am văzut că am probleme. Dar, de fapt, toți avem probleme! M-am gândit că al doilea rând o să spună ceva nou, dar nu am găsit nimic care să-mi arate asta. Acum, că tot veni vorba, viața e plină de probleme. Unii le văd mari, alții, dimpotrivă, le văd așa cum vor să le vadă. „Toți au probleme, dar“, ar spune unul, „nu ca ale mele“. Unii nu găsesc fericirea, alții nu au viață, prostii... Nu înțeleg, de ce dramatizăm? În fața cui ne justificăm viața?

vineri, 16 noiembrie 2007

Propriu?

    






       Omul a fost mereu în față, el a fost analizat atât din interior, cât și din exterior. Stropii de subiectivitate și-au facut și ei simțită prezența, ori de câte ori a fost nevoie, însă imaginea de ansamblu a fost obiectivă. Problema care se pune acum ține de o anumită înclinație a omului, o înclinație care-l modifică în timp. Ce înțeleg însă prin înclinație? Este ceea ce-l face să vadă un singur lucru, să dorească un singur lucru și, în final, acel ceva să-l ducă la prăpastie. Atunci când interacționezi cu mediul, ai tentația de a prinde orice lucru cu mâna, precum zicala.  De unde știu ce-mi aparține

vineri, 2 noiembrie 2007

Sterge-ţi Ochii



Șterge-ți ochii, acum o să dansăm ușor.
Șterge-ți ochii, acum seara ne învăluie în vals.
Lasă-te ușor în vis –
O să sărim peste noi și o să ajungem acolo...

Brațul ce ne leagă este de netrecut.
Noaptea este nebunia ce chinuie cu dor,
Marea ne aduce'n zor,
Iar noi ne purtam ușor.

De ce nu le vezi?
Noaptea este a noastră,
Ziua este nebunia nopții,
Marea ne cheamă'n viață
Și ne scoate din păcat acum...

Mesaj Fara Titlu


     
      Am ceva ce mă sâcâie mereu, este un ocol subtil ce se înfățișează în straie moderne. Moda sună perfect! Merg și văd subtil cum stau și lucrurile astea! Căci altceva nu am de făcut, decât să nu dorm bine, să sufăr din lucruri mici și să mă bucur atunci când văd un om pe stradă care face ce îi spun eu să facă. Este ciudat cum poți realiza asta și este și mai ciudat să simți că nu stai pe pietre, ci pe ceva ce rulează ușor în van. Și ce? Trebuie să știu neapărat că lumea asta poate fi concepută doar ontologic sau că softul unui calculator nu poate fi văzut decât epistemic? Este o nebunie! Oricum, stăm așezați lângă prăpastie, ne uităm la ea din când în când, ne mai dăm și seama că o să ajungem în ea. Îmi place să spun că ontologia nu este nimic altceva decât o vrajă epistemică – normal că nu o să simțim niciodată, normal că nu o să vedem ceva important în viața asta, ce să facem atunci? Să ne aruncăm privirea spre prăpastia care începe acum să ne facă cu ochiul? Lumea ca întreg nu poate fi cunoscută în niciun fel, nici măcar în iluzia realității! Și, cum spuneam mai devreme, moda sună bine, există modă și în filosofie. Acum urmează să arăt ce înțeleg prin modă. Moda este turma, moda este acel ceva care-ți spune că nu ești la modă dacă nu sari în horă, în speță, în hora iluziei cunoașterii. 

sâmbătă, 20 octombrie 2007

Dorinţă


      O lacrimă mică îmi spune că sunt mic. O lacrimă mare îmi arată că sunt și mai mic. De ce plouă? Am să caut lacrima ce mă va scoate de sub învelișul infinit al durerii. Știu că ochii văd acele lucruri ce le pot vede și mai știu că ei niciodată nu vor reuși ceva concret. Ori de câte ori încerc să fac ceva pentru noi, nu reușeșc, nu o să găsesc niciodată calea? Suflul îmi conferă tăcerea de care am nevoie, inima-mi arată bătaia sonoră, iar gândul mă omoară. Am nevoie de tine, am nevoie de mine, împreună o să găsim ceea ce ne-am propus să nu găsim. Într-o zi o să zbor și o să-mi culeg dorința ce va stinge lumea zbucimului. Liniște, liniște, am nevoie de tine să pot trece cărările focului ars de cenușa timpurie.

vineri, 19 octombrie 2007

Stele Ce Cad


    
     Am să renunț la durere, am să o ascund în spatele fericirii, iar atunci când o să o caut, o să fie ușor impregnată de fericire. Luminile ne arată că viața are culoare și că ea este trăită tocmai pentru că poate să fie trăită. Ce alt lucru poate să ne spună că suntem goi? Ce alt lucru însuflețește prin muzică și cuvinte aruncate în dezordine? Of...dorința mea! Acum când văd ce puțini am rămas, acum când răul este abscons, ce sens are să nu sper? Nu-i înțeleg pe iubitorii de viață lingvistică, căci pe cei ce nu pot să doarmă seara îmi place să-i numesc iubitori de o viață lingvistică...of, ce luptă pentru nimic! În plus și în minus știu că nu o să spun ceva în plus sau în minus, mai mult sau mai puțin decât acel început filosofic care se arată cu un plus de minus. 

Despre Simplitate




În mod normal ar trebui să arăt aici acel lucru care scapă de multe ori de sub privirile noastre. Îmi propun să prezint simplitatea așa cum este și așa cum o văd eu, adică cât se poate de subiectiv și – normal – de simplu. Ce poate avea un om simplu? Omul simplu își câștigă simplitatea tocmai prin trudă, știe că poate ajunge la ea și nu ezită, în ultimă instanță, să fie conștient de simplitatea sa care-l face superior într-un anume fel. Un om simplu poate să simplifice tocmai prin faptul că el poate să prevadă. A simplifica, de fapt, înseamnă a avea puterea de a înțelege ceea ce alții nu văd. Niciodată acest om nu o să se prefacă, el o să știe să ridice ușor capul peste ei și tot el o să fie miraculos. Sună scrupulos? Liniște...

luni, 1 octombrie 2007

Aforisme




Perspectivă: Atunci când cauți, te trezești căutând.

Adevărul este o utopie.
Gelozia este o dovada de iubire de sine. Atunci când esti gelos – nu iubești! ci iubești faptul că acel CEVA este al tău. Astfel că, în proiecția ta, totul trebuie să fie conform planului – dacă ceva scapă un pic de sub control, e criminal!



De ce taci? Nu vezi că lumea vorbește?


Fericire: Fericire!

miercuri, 26 septembrie 2007

Primitiv






Am mers ușor pe lângă voi. Cu mult timp în urmă vedeam o altă lume, o lume normală, dar situația s-a schimbat. Sunt bulversat de marile contradicții formulate, cât mai des de voi, mă mir cum vă suportați. Omul zilelor noastre e prozaic, în el se macină materialul superficial al unei vieți conduse de o avarie lină. Uite cartonul ce plânge cu lacrimi de ulei, în el se stinge focul. Uite viața colorată-n mii de culori închise – în toată plenitudinea ei vine vulgarul. Această stare provoacă – dezgustul, ura, mila, mizeria, inepția, misticismul aglomerat, putrefacția sufletească și durerea. În ultimă instanță, regăsim durerea sibilică, căci ea este simțită de un număr foarte mic de oameni. Situația, în fapt, poate fi văzută ca un simplu element estetic tragi-comic – în drept, ea este cât se poate de normală. Ne învârtim prin cuvinte goale, prin locuri scrise de ciobani, prin turme reglementate de barbari.

duminică, 16 septembrie 2007

Cheia

     
      În felul nostru, cât și pentru noi înșine, lumea începe de la noi, ea se află fixată în jurul nostru. De aici, din jur, ea se vede ciudat când este purtată de altul, un altul care are curajul să-mi spună că lumea mea este a lui și că el deține toate răspunsurile mele, dar, dacă lumea este a mea, cum poate să știe el ce-i mai bun pentru mine? Planurile presupun traiectorii întretăiate de agenți. Acești agenți, la rândul lor, pot fi alcătuiți ca și mine, au tendința de a împinge lucrurile într-o manieră favorabilă lor. Singurul obstacol care le stă în față este conjunctura, dar, dacă aceasta nu-și ascute colții, agenții sunt liberi să postuleze orice plan care le apare în față. Într-o astfel de situație, este mai greu pentru individ să intervină, căci planul este metamorfozat într-o structură amplă care nu mai ține strict de individ, ci de cel ce o postulează. Astfel că situația apare sub formă de inutilizare perpetuă pentru individ; în schimb, agentul, acum, are la îndemână toate pârghiile și arhitectura unei noi posibilități care ar putea să formeze o nouă premisă în ceea ce înseamnă viața noastră.

În Lumină








Mi-am luat lampa, poate acum o să văd mai bine cum stau lucrurile. Am învățat că lumina poate fi de folos chiar și atunci când nu te aștepți. Pe neașteptate, am aflat că trecutul neînțeles se poate întoarce împotriva ta. Căile sale sunt multiple și se încheagă mereu în poli diferiți, iar aceștia, la rândul lor, se lasă conduși de o dezordine generală care alimentează – în ultimă instanță – conjunctura. Am mai invățat că poți să iubești fără să fii iubit, iar atunci când am încetat să o fac, am fost iubit. Am observat că ajutorul vine întotdeauna pe nepregătite, iar atunci când îl aștepți, îl aștepți. Am simțit lacrima, iar atunci când am vrut să o ascund, a șters ușor obrazul meu. Am văzut că mă strângi de mână, iar atunci când o faci, strângi ușor suflarea. Am aflat că omul se află într-o continuă mișcare, iar o simplă poză personală nu are sens. Am știut că secunda primenea minutul, dar acesta ușor se lasă... Am învățat că două persoane se pot pierde în Una, dar și aceasta se arată rar. Am fost călcat în picioare și am știut că o să fiu nimicit. Am știut să caut bunătatea, iar atunci când am reușit să o găsesc, am fost rău cu ea. Nu m-am judecat cinstit, iar atunci când am avut nevoie de cinste, am fost înșelat. Am arătat că nu mă ascund, de ce să o fac? Am pierdut și am văzut ce am câștigat pierzând. Uite lampa!

vineri, 14 septembrie 2007

Privirea ta

      


      Aproape, când îți văd ochii, știu că-i pentru mine, știu că privirea ta este reală. Plauzibil sau nu, clipa există, ea ne leagă, cât și pentru o secundă. Ce poți face mai repede într-o secundă? Poți fugi cu gândul și cu speranța unei revederi care să aibă, totuși, aceeași intensitate, sau poti realiza că secunda este infinit minimală pentru a realiza ceva. Cu o secundă nu poti face dragoste, dar cu ea poți ajunge acolo. Și…parcă nimic nu se leagă, căci totul e hazard, dar eu tot văd ceva, în acea secundă plină de foc, te văd pe tine. Aș putea spune că imaginația mea a luat foc, sau a fost aprinsă de tine? 

miercuri, 12 septembrie 2007

Eul Linistit…



Eu sunt persoana ce te va schimba, drumul tău, acum este și al meu. Împreună am fost Unul, am cunoscut și bune și rele, iar acum ne-am împrăștiat în mii de culori și vise. Ce mai poți face? Totul este pierdut, raza este stinsă, iar marea trebuie înecată în trecut, tu o să devii o introspecție bizară, iar eu o să plâng. Căci ultimul sentiment se transformă mereu într-o lacrimă ce tinde esențial în necunoscut.
Ultima lacrimă…este și cea mai profundă, ea plânge pentru tot ceea ce putea fi plâns, ea este final. Lacrima plânge, acum trebuie sa fie categorică, ea are ultimul cuvânt, iar acesta, fiind rostit pentru ultima oară, capătă rol hotărâtor. Dar știu un lucru, eu voi fi mereu acolo, ascuns și pitit de tine, eu tot voi exista, iar atunci când vei pierde, eu voi câștiga pentru tine. Și nu te supăra pe mine, ai răbdare, dacă nu o să mă mai învelești, eu o să mor, răcit fiind de răceala ta.

duminică, 9 septembrie 2007

Banal Uman






Mă uit la soare și, recunosc, este mai frumos printre valuri. Mă uit la munte și nu știu ce-i cu el, oare e sublim, sau e grațios? Încerc să văd acum lucrurile frumoase sau părțile frumoase din urât. Dacă stai, de multe ori, chiar și pe o bancă, poți fi fermecat de natura umană, căci omul este, până la urmă, sau poate fi, cel mai interesant. Micile nebunii specifice omului sunt plăcute, în primul rând, pentru că sunt „specifice“ și, în al doilea rând, pentru că le avem toți și le mascăm cu îndârjire. Toți evităm anumite discuții, le scoatem pe undeva și încercăm să le măturăm pe sub masă de parcă...himera nu ar rămâne acolo. Oamenii sunt interesanți, inventează cuvinte și pentru propriile defecte, mereu dau vina pe „viciu“. De la nebunie la extaz este doar un pas, doar un pas de viciu. De fapt, ce evit atunci când vreau să evit dacă eu sunt singurul care știe cel mai bine ceea ce trebuie evitat ca altul să nu vadă? Are vreun sens propoziția? În fond, dacă aceste lucruri există, și ele există numai pentru că eu sunt conștient că există, cum pot ele să existe și pentru alții dacă ele există numai pentru că sunt eu conștient că există? Ne întoarcem drăguț la logică și sărim peste ea, căci nu oferă niciun răspuns clar, ci un sofism garantat de o contradicție banală. Dar...logica nu a fost niciodată frate cu problemele omului, deci răspunsul trece peste ea, căci aceste lucruri (tabu) prind viață în ochii celorlalți doar atunci când sunt alimentate de om. Omul greșește pentru că „acordă“ atenție unor lucruri care, în esență, sunt normale și pentru că aceste lucruri nu corespund de multe ori cu „simțul comun“, ele trebuie îndesate cât cuprinde sub masă. Aici greșește și aici se și „dă pe față“. A te stăpâni și a te controla atunci când nu ai de ce să o faci, atunci când trebuie cu putință să fii tu, e ridicol, până și logica devine frate de suferință și-ți spune că ai comis un mic sofism personal care poate fi fatal, căci te poate împinge spre ceva, un „altceva“ decât tine.

joi, 6 septembrie 2007

Omul


 Te trezești din vis și hotărăști să faci ceva cu tine. Ești fericit și-ți place să plângi. Suferința ta nu este măsurabilă, căci ea este cea mai mare. Intuiția nu te înșală, iar realitatea niciodată nu este aparentă. Îți place să te cerți când pierzi, și ești radios la întâmplare. Cauți locuri utopice, iar atunci când crezi că ai ajuns la ele, îți dai seama cât ești de departe. Vrei să iubești și să fi iubit, iar atunci când plângi, râzi. Vrei să te regăsești în locuri, în persoane, dar mai ales în tine. Te întrebi și ai aspirații! Vrei să te prinzi și să-ți spui - ăsta sunt! Te lovești des de nimic, este chiar și pe stradă. Vrei să auzi și să fii auzit atunci când vorbești. Nu te mai uiți în spate, trecutul este înnorat, dar fața...este luminoasă. Ai suferit și ai acceptat că face parte din tine, poate din această cauză nu te mai uiți înapoi. Ai zâmbit și a fost plăcut, dar ai zâmbit și trist. Mâinile au arătat, mintea a interpretat, sufletul a cântat și toate au conlucrat. Și lipsesc multe, căci multe sunt nespuse și ascunse! Ai cântat tristețea și ai jelit fericirea. Ți s-au pus piedici și ai scăpat, căci limita arăta insurmontabil. Off...și ce te-ai mai lovit, căci de toate și nimic nu scapi. Libertatea ta a fost pierdută și câștigată și iar recâștigată, până ți-ai dat seama că nu poate fi câștigată. Ai învățat și ai greșit, iar atunci când ai urcat, te-ai îndepărtat de tine. El a fost al tău și Ea a ta...iar voi ați fost raza ce tinde sublim spre fericire și nemurire, căci împreună ați iubit. Eu te-am căutat, dar nu te-am găsit și poate ar fi trebuit să mă liniștesc, căci tu ai fost mereu lângă mine, chiar dacă nu te-am văzut, te-am simțit!

Final




Planurile sinistre prind mereu, ele rămân veșnic în picioare. O viață cu un plus de minus, cu un drum închis și deschis la culoare, este o viață nepătată, încă... În ea există dorințele, culorile, iubirile, speranțele și joaca. Dacă dorințele putem să le mai potolim, iar culorile să le mai schimbăm, de joacă nu putem scăpa, joaca persistă! Joaca este portița planului sinstru. Joaca presupune situația, iar, la rândul său, situația presupune conjunctura. Conjunctura...ah! Este cel mai periculos dușman al omului. Aș spune că „liberul arbitru“ chiar este liber să-și ia concediu și să-și dea seama că se află, la rândul său, într-un concurs de împrejurări. Și se pare că iar ajungem la joacă, căci concursul presupune joaca, dar în acest ansamblu haotic, oare nu există nimic planificat? Această conjunctură, până la urmă...nu se află într-o conjunctură? Căci ea adună toți factorii subiectivi și obiectivi și-i obligă să se uite la ei și să aleagă. Țipă, căci o să taci! Scapă, căci nu o să scapi!

duminică, 2 septembrie 2007

Doi




În orice adânc rămâne o speranță, iar aceasta vine adânc din adânc. În haosul sufletesc se lovesc incertitudini, cum și în inimă se lovește sufletul. De multe ori, viața noastră trebuie condusă de altcineva, iar acel cineva trebuie să conducă supunându-se. Schimbul se face involuntar, iar frumosul apare o dată cu ei, cu cei doi. În acest proces, unul există numai pentru unul, și numai împreună ei formează setea reciprocă. Această sete nebună după apă vine din dorința celuilat, care este acum...și dorința ta. Nu-i poți prinde, nu poți știi niciodată ce vor? Căci ei nu vor nimic, au Totul!

Întoarce-te La Tine




     De multe ori pretind că mă cunosc și nu știu de ce o fac...Fiecare fals propriu, până la urmă, se întoarce împotriva noastră. Abordare, sadism și cruzime, totul pentru o viață care, în esență, este trăită în prisma morții. Ce pot spune despre noi dacă totul este aparent real, dacă eu nici nu știu ce vreau de la mine, dacă albastrul este verde?...ce pot spune? Mă gândesc, oare ce este „specialul“? O să ajung să găsesc fericirea în durere, sau poate acest lucru este chiar acel „lucru“ care arată că fericirea, ca să fie fericită, trebuie să fie tristă. Fericirea fericită își are obârșia în fericirea tristă, de acolo pleacă, de acolo se întreabă. De fapt, ăsta e primul lucru pe care-l face fericirea – se întreabă dacă este fericită. Argumentele, sau ce or' mai fi, nu au sens...nimeni nu vrea să salveze lumea, nimeni nu iubește doar de dragul de a iubi, în toți există siniubire! Toți creștinii îl iubesc pe Iisus, toți vor viață după moarte. Nici un filosof nu scrie o carte pentru lume, nici unul, o face pentru el! Fericirea de multe ori se împletește cu sacrificiul, fericirea adevărată înseamnă fericirea altora. Aceasta este fericirea fericită, fața ei este pură, în Ea nu există argumente și norme... Atât cât putem, atât cât ne luptăm, atât cât rupem un zâmbet. Este minunat! Căci raza noastră este mică...

vineri, 31 august 2007

Despre Servitute şi micile Insecte Comune






Într-un stat de drept precum pretinde România că este, ar trebui să avem o șansă, ar trebui să găsim, în noi și în cetățenii acestei țări, noi speranțe, ar trebui să nutrească viața. Politicul nostru sau mai bine zis pseudopoliticul autohton se găsește undeva între agonie și extaz, la limita mizeriei și a falsului. Eu nu am chef să văd strategii prin care se dorește atacarea partidului advers, ci altceva, ceva care să semene cu viața, ceva care să nu ducă la sucombă. Acești oameni, care ar trebui să fie în slujba cetățeanului, fac din locuitorul acestei țări un nou prilej de iobăgie. Vechile structuri alcătuiesc astăzi noile structuri, iar acestea formează, la rândul lor, mizeria istorică. Această „pasă neagră“ în care ne aflăm de când ne știm este amplu proiectată, iar starea himerică începe să devină suportabilă, căci ne lucrează mereu cineva pe la spate. Noi lăsăm lucrurile așa! Iar dacă le lăsăm, atunci...hai să-i lăsăm în continuare, căci totul merge strună.

luni, 27 august 2007

Golul Împlinit








Aşa simt atunci când nu simt, sau atunci când nu simt, chiar simt? Şi, pentru ca acest lucru să prindă viaţă, o să-l descriu în neştire. Golul se arată plin, este foarte greu să-l prinzi şi să-l aşezi pe hârtie, mai ales că limbajul este mulat pe vedere. Acum începe... nu ştiu cum poate acest nescris, neumblat, pustiu, să fie conştient în mine; apare rar, dar oare el indică ceva, oare duce spre ceva, sau începe şi sfârşeşte în început? Încerc să-mi dau seama dacă el se joacă cu mine sau eu cu el – o face intenționat, oare? Nu ştiu de ce, dar aş vrea să scap de el, să-l prind într-un final, să ştiu ce vrea de la mine, să-mi dau seama ce vreau eu de la el, şi aşa mai departe...Poate că-l vreau, dar îl am deja, şi totuşi este aşa bizar încât nu-l pot lăsa să mă domine, vreau să-l controlez eu! Şi dacă o fac, o să văd cum este, şi o să vă şoptesc la ureche. Ascunsul este alcătuit din urme şi pete ale trecutului, el este acel loc în care se regăseşte persoana iubită, în care noi ne-am pierdut de multe ori. Este acea aşezare a focului, a împlinirii şi despărţirii, el este Ea sau El. Golul este umplut de suferinţă şi fericire, de iubiri trecute şi prezente, este un tot haotic care se luptă cu noi şi care ne arată că nu suntem singuri. El aşează lupa spre viață, iar în el se găseşte originea melancoliei şi lăcomia celuilalt care ne sfâşie de atâtea ori. Oare drumul pe care merg este al meu?

sâmbătă, 25 august 2007

Strop




Câte o picătură, așa se scurge din noi, așa se arată drumul infinit. Cercul nodal ne arată că în om stă apa și noi ne desfășurăm prin ea, la fel cum drumul acesta se desfășoară tainic, prin noi. Ne aflăm fixați între cer și pământ și de aici ne jucăm cu măsura divină. Un pian ce cântă o viață lină într-un parcurs sublim de dinamie și o voce subtilă pe final. Și cânt...căci atât pot să fac, drama persistă! Nu se mai simte, nu se mai trăiește nimic, nu se mai știe nimic, nu se mai găsesc soluții, nu se mai știu gânduri, nimic din tot ce ar putea să ne lege, se lasă ușor...foarte ușor, chiar acum. Sofis cantă la pian, el vrea să ne îmbete cu acorduri line și nu ne lasă, ne conduce, pe toți ne varsă, pe toți ne dirijează! În apă există simetrie cum și în muzică există o anumită simetrie ce stilizează o structură – aceasta, la rândul ei, fiind doar o pâlnie ce ne îmbată cu apă rece. Dar nu poate fi chiar așa tragic – în fond, omul simte țărâna și ploaia, simte...bine zis, dar nu le mai vede. Pe aici... pe la mine, este bine, ascult muzică, chiar o și compun.

joi, 23 august 2007

Târziu






Există timpuri, nu pot fi salvate, iar dacă încerci să o faci, rişti să pierzi şi ceea ce aveai înainte de a face acest lucru! De ce nu poţi înţelege niciodată, de ce acum vezi mai clar? Nu pot să înţeleg acest lucru! Cum nu pot să îi inţeleg nici pe cei care nu au nici o urmă de personalitate proprie. Nu am chef să dezgheţ un creier.
În plus, şi el, săracul, e alcătuit intenţional, nu? Nu te uita în trecut, lasă trecutul să se uite la tine, şi pe urmă vei plânge liniştit. O lacrimă o să te adune de acolo şi o să te aducă în prezent.Vezi cu ce ai greşit, nu căuta scuze tâmpite, nu arunca cu pietre în persoana de lângă tine, caută să vezi în tine. Nu crede în cei ce te laudă, nu da vina pe trecut, dă vina pe tine. Aşa este acum, e târziu!

marți, 7 august 2007

Intelectualii şi Comunismul





Trăim în societate și adesea auzim, chiar și pe stradă, dacă nu zilnic, măcar săptămânal, acest lucru „era mai bine atunci, aveam o casă și un viitor asigurat“. Comunismul, pentru intelectualii de dreapta, nu este nimic altceva decât cea mai mare formă de inepție generală, cadrul prin care cineva putea să-și exercite în voie comenzile. Prostia dusă până la paroxism și impusă cu forța. Sigur că majoritatea intelectualilor au trecut prin clipe grele în acea perioadă. După ei, comunismul se manifesta prin prostie, o prostie care, culmea, era impusă și, mai departe, o prostie din partea celor care o acceptau tacit, cel puțin până la revoluția din 1989. Este adevărat că acești intelectuali au suferit, ba chiar foarte mult, dar hai să vedem ce se întamplă și cu societatea în care trăim astăzi, căci ea nu este formată numai din intelectuali, filosofi sau oameni de știință. Restul oamenilor, deși nu au timp, vor un singur lucru, care este simplu și modest din perspectivă intelectuală, și acela este „să avem ce pune pe masă“. Da, ăsta e adevărul și, pentru cei ce nu văd, acest adevăr nu vine din stele și din univers, ci din societatea în care trăim. Căci această societate, dacă pentru intelectuali este normală, pentru restul este utopică. Vremurile trec, viața curge și nimic nou printre oameni. Acești oameni nu sunt materialiști, nu sunt nici idioți și nu au nici ochii acoperiți, ci le este foame – tragic domnule? Dacă un intelectual ar vrea să ajute în vreun fel, ar trebui să înceapă cu el, și anume să nu mai ceară altora să vadă Realitatea sau măcar să o gândească, ci să o facă el! Căci realitatea zilelor noastre este execrabilă! Realitatea noastră se manifestă sub toate formele tragicului! Începând cu muritorii de foame, cu spitalele bolnave, cu școlile părăsite și murdare, cu universitățile care formează numai proști și cu intelectualii noștri care beau bere și râd! Acești intelectuali sunt pseudointelectuali, iar viitorii intelectuali care trec prin facultățile de doi bani sunt niște ciori deghizate în porumbei prodigioși. Oare oligarhia nu se aplică și în cazul intelectualilor?

joi, 2 august 2007

Durere












Este interesant totul. Cum plouă şi cum se curg toate. Ador vântul la fel cum şi el mă iubeşte pe mine. Ne întâlnim de multe ori şi aproape de fiecare dată îmi şopteşte ceva. Ce mă atrage la el şi mă uimeşte în acelaşi timp este naturaleţea cu care cântă. Vântul este sincer şi cu siguranță mă poate face să fiu sincer cu mine. Oare câți fac lucrul acesta? Poate că nu mai văd bine sau nu mai ştiu ce este cu mine...dar el mă face să văd. Acest hilozoism mă ajută! Ce fac însă cu mine acum? Vântul este sempitern, eu stau ascuns în mine şi cu siguranţă nu pot să mă ascund în el. Durere şi neînţelegere, ar trebui să le las pentru altii, ar trebui să le simtă şi ei. Şi dacă nu o fac!? Să le arate vântul această idiosincrasie!

luni, 30 iulie 2007

O luptă interesantă





      Îmi inchipui o luptă în noroi între Leibniz şi Hume, şi parcă-l şi văd pe nefericitul Kant, undeva la mijloc, el fiind cel care arbitrează. Sare noroiul şi cunoaşterea nu se schimbă! Kant e interesant, el vedea căsătoria ca un acord între doi oameni prin care aceştia puteau să-şi folosească organele sexuale nestingheriţi. Oare cum o fi ca arbitru? Leibniz susţine că am putea avea o cunoaştere obiectivă a lumii fără ca aceasta să fie contaminată de subiectivitatea observatorului. D. Hume susţine, sau cel puţin aşa pretind exegeţii săi, că, în fond, noi nu putem cunoaşte nimic obiectiv. Deja sare focul din noroi! Leibniz aparţinea unei şcoli de gândire raţionaliste, iar Hume, care se opune acesteia, se încadra într-o şcoală empiristă. Kant considera însă că ambele filozofii sunt precare în concluzii. Acesta va strânge adevărurile celor două curente şi va încerca să evite erorile lor. Leibniz considera că intelectul deţine anumite principii înnăscute care sunt în mod necesar adevărate prin intuiţie, acestea alcătuind axiomele prin care poate fi descrisă lumea. De aici rezultă că descrierea lumii este aşa cum „este şi nu se relevă prin experienţă sau printr-un „punct de vedere specific. Aceste „puncte de vedere“, la rândul lor, pot fi integrate într-o imagine raţională a lumii. Leibniz preciza că, în cadrul gândirii, se poate face o distincţie între subiect şi predicat. În propoziţia „Kant gândeşte, termenul subiect este „Kant iar termenul predicat „gândeşte“. El considera că elementele de baza ale lumii sunt substanţele, şi nu proprietatea. Substanţele depind doar de ele însele, spre deosebire de proprietăţi; astfel că o substanţă poate exista şi fără a avea o proprietate, în speţă, aceea de a gândi. În schimb, gândirea nu poate exista fără substanţă. Aceste substanţe fiind suficiente sunt şi indestructibile. Leibniz le numeşte „monade, iar ceea ce le însufleţeşte este substanţa gânditoare, aşa cum era descrisă de Descartes şi, nu în ultimul rând, sufletul individual. Având o viziune „fixă, el construieşte două legi fundamentale ale raţiunii: principiul contradicţiei şi principiul raţiunii suficiente. Ar mai fi de zăbovit, dar Hume nu ne lasă! Cert este că, pentru Leibniz, realitatea este accesibilă doar prin raţiune, iar cheia o găsim fixată în idei. Principala idee din care decurg, până la urmă, toate principiile sale este substanţa.
Normal că viziunea lui Hume este, într-o anumită măsură, opusă celei a lui Leibniz, doar dă cu noroi pe aici! Hume atacă cu pumnul şi aruncă cu noroi, respinge cunoaşterea prin raţiune deoarece raţiunea operează prin idei, iar ideile vin la rândul lor din simţuri, astfel că fiecare gând trebuie să fie dat de experienţă – care-l şi garantează – şi, nu în ultimul rând, singura experienţă valabilă este doar experienţa proprie. Putem spune că Hume suprimă întreaga cunoaştere la cunoaşterea subiectivă, astfel că orice pretenţii obiective devin inutile şi pline de noroi. Kant fluieră! El a ajuns să înţeleagă unde greşea Leibniz, tocmai în încercarea de a arăta că Hume a greşit. Astfel că, la Kant, nici experienţa şi nici raţiunea nu sunt capabile în mod independent să ne ofere cunoştințe. De ce ? Prima ne oferă un conţinut fără formă, iar a doua ne dă o formă fără conţinut. Lumea „aşa cum este în ea însăşi nu poate fi cunoscută independent de orice trăire individuală. Astfel că, deşi eu pot cunoaşte lumea independent de propriile subiectivităţi, lumea care-mi apare poartă urmele mele de subiectivitate. Adică, acele pete pe care le percep sunt percepute pentru că ele au o natură care este determinată de faptul că eu pot să le percep. Şi sare focul!  Aceste lucruri nu sunt nici monade leibniziene şi nici impresii de tip Hume. Dar probabil că nu sunt nici kantiene. Cioran o spunea mai elegant: „Cunoaşterea adevărată este cel mai mare întuneric.

vineri, 27 iulie 2007

Ratatul




Este seară şi el stă singur. Se uita în jurul lui şi vede că nimic nu îl înconjoară. Ploile cad, iar cerul cerne peste toţi noi speranţe. Este mizantrop în noapte şi gânditor şi poate că nimic nu-i scapă. Aprinde o tigară şi se gândeşte la trecut. Nu de mult era un tânăr „trufaş“ cu aspiraţii, iar acum tinereţea se pierde-n băutură. Poate că nu ştie ce vrea, dar are o speranţă. Să devină tânăr şi semeţ! Dar cum să mai reuşească? Mult timp, băutura era tinereţea, acum trebuie să facă ceva cu el dacă vrea măreţie! Viața lui era uşoară şi se rezuma la un pahar plin şi o ţigară. Fumul trece şi paharul se umple, timpul trece şi viaţa se umple. Altfel spus, omul ăsta mă oboseşte! Viaţa lui e simplă, a fost dominată de un singur eveniment major, un eveniment care l-a marcat subit, peste care nu va trece niciodată. Povestea este simplă şi el o complică. Culmea! Poate să treacă peste, dar nu vrea. Paharul îi arată calea, şi băutura, soarta. Aşa arată fiecare bărbat care nu este bărbat. Aşa arată fiecare miel în faţa lupului paznic la stână. Aşa se arată ratatul!

miercuri, 25 iulie 2007

Sens în Nonsens





         Este târziu şi se aud mici sunete prodigioase. Mă întreb dacă totul are rost şi dacă viaţa are până la urmă sens? În faţa cui găsim noi, oamenii, sensul? Este de ajuns să spun că sunt? A fi este diferit de a fi conştient, dar şi de a fi finit. Este adevărat că aceste lucruri ne formează pe noi, prin ele suntem identici, dar aşa diferiţi. Şi, dacă aceste lucruri stau fixate, de ce atâta chin şi luptă oarbă între noi? În fond, noi nu facem nimic! Ne jucăm şi ne ascundem sub nişte măşti zilnic. 
        Uneori, ne şi prefacem, râdem şi plângem, avem proiecte şi ambiţii, căutăm noul în vechi şi vechiul în nou. Dar, oare, nu facem aceste lucruri cu un scop? Unul pe care-l ştim, de care ne este groază şi de care fugim în viaţa de zi cu zi? Şi de ce fugim şi ne jucăm, ce ştim şi nu vrem să ştim, ce este aşa negativ încât scara negativă se opreşte fix în el? Acel ultim scop este moartea. El este un scop al vieţii, şi nu neapărat al individului. Putem spune că individul este doar un mijloc prin care acesta se poate realiza. 
      Dar cum pot vorbi despre un scop al vieţii care se manifestă în om şi care-l obligă, în cele din urmă,  să-l adopte? E o nebunie! Chiar este? Normal că viaţa îl obligă! Viaţa este alcătuită din ordine şi dezordine. Omul este cuprins între ordine şi haos. Viaţa este, de fapt, planul omului. Un plan precis şi bine stabilit în marea ordine şi dezordine universală. M-am plictisit...

vineri, 20 iulie 2007

Apa sau diamantul?

    E clar, m-am transformat şi eu într-un secretar al gândurilor. Doar nu puteam scăpa asta! Mă uit la noi, la români, şi ce văd? Un grătar cu vreo 7 persoane. Unul aduce carnea, altul cu grătarul, iar restul cu lemne şi jar în ritm de dans.


            Ceea ce formează aceşti oameni nu este nimic altceva decât o societate comercială pe acţiuni. Normal! Fiecare-şi aduce aportul. Aceasta „societate“ pe acţiuni este „greva foamei şi a lăcomiei“. În timp ce unul mănâncă, şase se îngraşă cu vise şi promisiuni. Of... şi ce promisiuni! Problema este că ei nu au un sold inţial.


            Hrana este împachetată frumos şi se împarte între rataţi, proşti şi bovarici. Dar noi de ce cumpărăm marfa? Noi nu suntem rataţi, dar totuşi o facem zi de zi, nu există alte opţiuni, poate....sau...a!? Mi-am dat seama – Suntem sătui ! Ilogic, nu?

 

joi, 12 iulie 2007

Porcine





Putere de înţelegere. Ce o fi asta? Dacă mă gândesc mai bine, cred că toate crimele pleacă de aici! Să presupunem că noi avem o capacitate extraordinară de înţelegere. Să plecăm de aici. Ce facem cu cei care nu au? Probabil că, în lupta cu ei, nu vom câştiga niciodată. Ce lupta? Pentru ce atâta luptă? Când, de fapt, noi nici nu vrem. Dar, cu siguranţă, ei vor! De ce? E simplu – nu înţeleg şi, pentru că fac acest lucru pe care, de fapt, nu-l fac, acţionează, intră în luptă şi se zbat precum mieii sub cuţit. Cert este că ne pătează cu acel sânge! Sângele pur ca de miel (la prima vedere) nu este decât un venin de porc!
          Porcii sunt de mai multe feluri: domestici şi sălbatici. Deşi sunt domestici, aceşti porci nu-şi pierd niciodată calitatea. Şi anume – aceea de a fi porci. Aceşti falşi umanizaţi nu uită niciodată că hrana este baza. Ea se procură în orice fel şi se serveşte în orice chip. Porcii domestici sunt cei care se spală mereu la suprafaţă şi care uită să spele pe mâini când ies de la baie. Ei nu au nimic! Atâta timp cât se hrănesc cu orice! Ba chiar, un lucru interesant la această categorie superioară din rangul porcesc ar fi faptul că ei nu ezită să te mănânce! Să trecem la porcii sălbatici. Deşi sunt sălbatici, aceştia niciodată nu vor fi tentaţi să ne sfâşie, ba chiar, vor deveni pentru câteva clipe domestici. Scopul, în cazul acestor porci simpli – mâncarea. Ori că sunt domestici, ori că sunt sălbatici, ei nu caută decât mâncarea, diferenţa apare în modul de abordare. Sălbaticii sunt chiar naturali, sinceri, dar, în schimb, porcii domestici niciodată nu vor fi sinceri.  Dar...oricum ar căuta, orice ar face cu ei sau cu noi, chiar dacă grohăie mai melodios sau nu, ei tot porci rămân. În esenţă, aceşti porci nu sunt nimic altceva decât întruchiparea porcului prim.

miercuri, 4 iulie 2007

Urban

        Foc şi soare pe lângă Dunăre, mizerie şi flegmă în frişcă. Îngheţată şi discuţii aprinse la o bere. Meci important şi suferinţă. Lipsă nebună şi un buchinist nebun care mai speră! Sunt mulţi şi multe...doar la număr, însă.




            Ţânţari turbaţi şi ziare amestecate în fum de ţigară. Frumoşi şi deştepţi  la număr. Ardoare, îndârjire, aroganţă şi stupoare! Lăutari tâmpiţi cu multe dansuri şi alte suflete goale...
            Maşini, maşini, maşini ! Toţi sunt nişte maşini! Celebru şi mare – de fapt, mic şi prost. Opţiuni multe şi bune, dar, de fapt, toate proaste. Cretini şi cretini, prostie şi mândrie şi uite că există şi fală! Lume calmă şi bătrână, poduri noi şi inutile, bani spălaţi cu mâna şi trei idioţi pe o bancă. Desfiinţare! Cu siguranţă lipseşte o autorizaţie de desfiinţare!

miercuri, 27 iunie 2007

Despre istorie si om









Orice generaţie în parte are atât o proprie viziune asupra trecutului, cât şi asupra viitorului, dependentă de momentul istoric în care a ajuns. Această concepţie poate fi adevărată doar dacă putem să o raportam la valorile morale ale etapei specifice evoluţiei noastre. În cele mai multe cazuri, concepția istoriei a fost ciclică (nimeni nu avea aşteptări), o formă de obârşie creştină care putea fi văzută ca un cadru de idei (concepte primare), pe care nimeni nu le punea la îndoială. Însă, acum, totul este pus la îndoială! La Nietzsche, istoria apare în trei feluri – monumentală, tradiţională şi critică. Istoria vizează fiinţa în trei moduri – ca fiinţă activă şi plină de aspiraţii, ca fiinţă care cinsteşte şi conservă, ca fiinţă care suferă şi are nevoie să se elibereze. Prin descrierea istoriei, Hegel şi Marx pleacă şi ei de la premisa că oamenii şi societăţile lor sunt o parte a unei structuri mai vaste pe care Hegel o vede spirituală, iar Marx – materială. Ţelul omului activ este o oarecare fericire, poate nu a lui proprie, adesea cea a unui popor, el este cel care fuge de resemnare şi face uz de istorie ca remediu pentru resemnare. În cele mai multe cazuri, nicio răsplată nu-i convine, doar gloria poate, adică acea perspectivă care-i conferă un loc de onoare în cadrul istoriei. Aşadar, în al doilea rând, istoria îl vizează pe omul proslăvitor, pe cel care pune preţ pe tradiţii. Această istorie asigură simţul istoric şi constă în formularea de tradiţii, se bazează pe conservare şi preluare, iar omul conservator priveşte cu fidelitate şi iubire îndărăt, într-acolo de unde provine şi unde s-a format; el manifestând, oarecum, recunoştinţă pentru existenţa sa. În acest caz, tot ce este mic, limitat, putred şi învechit îşi dobândeşte propria demnitate şi iese din nou la viaţă. Faptul că ceva este învechit naşte ideea de nemurire, căci dacă o credinţă religioasă sau un privilegiu politic este moştenit, a acumulat în timpul existenţei sale un rang de veneraţie și atunci este criminal să înlocuieşti ceva antic cu ceva modern. Iar în ultimul rând, cel care critică şi observă totul cu un ochi distrugător trebuie să  folosească forţa pentru a condamna – orice trecut merită condamnat !

 

 

Aforisme






„Limitele matematicii. -Matematica reprezintă o forță majoră pentru mașină, dar nu pentru om.“ L. Blaga



„Pragmatism. – În limba americană „a ști“ este infinitivul verbului „fac“. Ce verbe neregulate au cei de peste Ocean!“ L. Blaga


„Premisă. – Dumnezeu, dacă ar fi fost romantic, ar fi creat alți Dumnezei. Fiind însă un clasic, a creat lumea.“ L. Blaga


„Metafizică. – Metafizica e geometria proiectivă a spațiului spiritual.“ L. Blaga
„Perspectivism. – Îmi închipui că ar putea să existe microbi care consumă lacrimi. Din punctul de vedere al acestor microbi – lacrimile sunt făcute în univers numai pentru ca ei să-și aibă alimentul necesar.“ L. Blaga


„Sufletul inferior şi grosolan este mai bine pregătit pentru a îndura rănile şi daunele de tot felul decât sufletul aristocratic: primejdiile care îl ameninţă pe acesta din urmă sunt fără îndoială mai mari, şansele Lui de a eşua şi de a pieri sunt, tocmai datorită complexităţii condiţiilor sale de viată, uriaşe. Când şopârla îşi pierde un deget, îi crește altul la loc: dar nu şi omului.“ F. Nietzsche


Despre Rău


Am zăbovit de multe ori cu privire la problema răului şi, aproape de fiecare dată, m-am lovit de nişte răspunsuri neclare. Este cert că, atunci când vorbim despre rău, trebuie să luăm în considerare binele. Maniheii vedeau răul ca fiind complet separat de bine, acel ceva care forma o realitate anume şi care, în același timp, era opus binelui. Dar acest rău nu poate fi separat decât printr-un act de inteligenţă, el nu are substanţă. El nu poate exista fără bine; răul ar fi atunci doar neant pur şi ar înceta să fie, până la urmă, rău. Pentru Augustin, răul presupune binele aşa cum dezordinea presupune ordinea. La fel cum eroarea ia în calcul adevărul, la fel cum lumina presupune întunericul...


Ce este răul? Putem vorbi oare despre esenţa sa? De ce ne scapă când vrem să îl definim? Există cu adevărat sau nu? Acestea ar fi premisele de la care am putea să plecăm. Concluzia este la voi.