Neputinţa

Cine sapă groapa altuia, cade în ea...

       Căutăm, căutăm! Descoperim şi încercăm să ne facem înţeleşi. Alergăm şi dezvelim pietre, le dăm sens şi ne înhămăm cu ele la drum. Dar în drumul nostru, în cearta noastră cu soarta, stă mereu o pisică care zâmbeşte anost. Faţa ei este nestinsă, parcă înfăşurată cu iz de moarte. Pisica neagră este neputinţa, traiul care încetează să mai vieţuiască în tine. În foamea cu care cerşim dragostea se găseşte şi valul ascuns al neputinţei. Nu poţi să atingi culmi înalte fără să te uiţi la deşertul prăpastiei care zace în tine. Nimic în lumea asta nu se face doar cu zâmbete şi flori. Aşa că, în cele din urmă, în orice reuşită se găseşte şi o himeră. Neputinţa este caldă, îţi dă impresia de sălaş, de apropiere, totul fiind prefăcut cu migală, dictat până la ultima suflare de nebunia noastră de a ne da bătuţi. Este mai uşor să fii comod decât să aştepţi în ploaie. Este mai cald şi mai sigur să aştepţi decât să iei. Neputinţa nu este o armă, cum ar spune unii, ci un scut care te fereşte tocmai de nevoia ta de a fi om. Animalul-om, în încercarea de a corupe, alege şi varianta mai puţin corectă, de a se lăsa pradă, pentru a putea la rându-i să seducă. Însă, ceea ce nu poate înţelege natura noastră este fâşia care ne separă cu adevărat de noi, de ceea ce ne este propriu. Omul nu uită niciodată când are ceva de câştigat, dar uită mereu să lupte pentru un premiu. Neputinţa derivă din jocul prim  de a ne purta prin lume. Din profilacticul care ne învăluie şi din instinctul de conservare, acel miez care stă pitit şi într-un câine, am ales de cuviinţă că este mai facil să dormim decât să luptăm pentru fiecare pietricică. Am inventat şi mecanisme de neputinţă care ne pot pune într-o lumină cerească. Toţi dobitocii care critică şi care sunt invidioşi au în ei cultul suprem al delăsării. De ce să vrem ceva de la noi când este mai uşor să vedem ce este dincolo de gard, să ne uităm la vecina noastră de celulă şi să strigăm: Nu e bine ce faci! Din frustrarea propriei neputinţe se nasc şi cele mai mari războaie. Omul slab se luptă cu oameni. Omul puternic se luptă cu idei, doctrine. Nietzsche a înnebunit pentru că a vrut să dărâme creştinismul, şi nu să-i omoare pe toţi creştinii în parte, cum ar face un fanatic care ar pune o bombă. Asta este diferenţa care separă puterea de putoare. În viaţă, cel mai uşor lucru este să critici, să pui foc pe o casă. În schimb, să încerci să o construieşti, mai greu, chiar dacă e greşită, chiar dacă o faci strâmb, fără perspectivă, casa aceea este un etalon care te poate propulsa sau te poate sucomba. Să te investeşti în ceva este cel mai frumos lucru pe care îl avem noi ca oameni. Să dărâmi din neputinţă şi din invidie este cel mai precar şi gregar fapt pe care îl poate face oricine, chiar şi o maimuţă.


Offshore ascultă: 

Marele Anonim

      Îmi propun, în acest articol, să-l prezint pe Anonimul lui Blaga. Este important să parcurgem miza acestei gândiri strălucite şi să încercăm să pătrundem în misterul cu care se împleteşte întreaga natură. De fapt, motivul aşa arată! Pentru Lucian Blaga, modul nostru de a exista este condiţionat de cultură. În mrejele culturii se găseşte orice rod sau sămânţă care ne poate transpune întru-esenţă. 


Cultura este încercarea omului de a străpunge zidurile pictate de mister. Cu alte cuvinte, în orizont metafizic, cultura este "dezastrul" care caracterizează neputinţa omului de a ajunge la el. Însă, orice cădere aduce un rest, ce este, în sine, o poartă spre transcendent. Ei bine, limita dedusă este tocmai încercarea de a ajunge la Marele Anonim. Dacă omul ar încerca să se oprească, să nu mai caute, atunci ar însemna că ar renunţa inclusiv la „firea lui de om“, pe lângă însăşi căutarea de a fi în acord cu Universul Transcendent. 


Toată încercarea ce-l macină pe om este, în esenţă, o mutaţie de ordin ontologic, iar cultura ţine de acest monolit prin care se şi transpune. Marele Anonim este cel care pune beţe în roate, el este cel care păstrează echilibrul între om şi cunoaştere. Propriu-zis, orice creaţie este un scut pentru Marele Anonim, dar şi o pârghie prin care omul dă seama de misterele lumii. Scutul Anonimului este format din categoriile ce se desprind din creaţia stilistică.  Ele sunt proiecţia gândirii noastre conştiente, şi orice act de creaţie ţine seamă de ele. Blaga vede în aceste categorii o „matcă stilistică“ ce uneşte inconştientul de conştient.