Femeile sunt frumoase când iubesc

           Femeile au ceva ce noi nu o să avem niciodată. Nu sunt pus aici să dau un răspuns, dar ştiu, văd, simt, este dincolo de toate şi de tot. Au un anumit fel de a fi, natural, sortit ascunsului. De fapt, când vorbim de femeie, nu putem decât să vorbim în termenii genuinului, dar asta nu înseamnă că nu pot fi aşi ai minciunii. Tocmai pentru că sunt naturale, că simt, că se lasă conduse de instinct, asta le face să treacă uşor în artificial, să fie dincolo de ispita noastră de-a recunoaşte adevărul.  Asta e, nu e nimic de spus, decât de falsificat!

            O femeie este frumoasă când iubeşte, orice aş spune, nu cred că există lumină mai frumoasă decât ochii lor, nu cred că există căldură însufleţită mai mare decât sufletul lor. Nu cred să putem pătrunde vreodată în lumea lor. Interesantă vorba aia cu femeile sunt creaturi menite să fie iubite, şi nu înţelese. Aşa e! Să trecem dincolo de logică şi încâlceli factuale şi să iubim aceste făpturi rupte din miezul nostru. Să le iubim cu tot focul nostru şi să trăim întru ele. Să nu ne ascundem după cuvinte, să fim părtaşii faptelor, să le arătăm că ele sunt jocul nostru, menirea şi împlinirea de atins. Să nu ne închidem în orgoliu, să fim avizi de minciună, să ne lăsăm ispitiţi de realul zilelor noastre, de dansul lor. Să iubim şi să fim iubiţi, atât şi nimic mai mult! 

Cheia succesului în viaţă

       Succesul în viaţă constă într-o singură chestie. Umblăm, ne hrănim cu gânduri şi iluzii obscure încât volatilizăm realismul faptelor noastre. Toţi cei care caută cu ardoare vreo pată funebră de succes or să ajungă cu siguranţă doar în spaţiul falaciosului. Cheia nu stă în fapte bombastice, în tot felul de dansuri excentrice, ce ţin să urce şi mai mult ego-ul fiecărei persoane, ci într-un trai simplu, cât mai aproape de nevoile primare. Spuneam acum câţiva ani, într-un articol, că bogatul o să fie veşnic nemulţumit, că natura umană nu este făcută să se împace cu ceea ce are, că nemulţumirea va exista şi pe un iaht. Nu zic să fim umili şi să ne mulţumim cu puţin, să fim călcaţi în picioare de orice căţel, zic să fim siguri pe noi, culmea, să fim siguri pe nesiguranţa noastră. 

       Dacă un om ajunge la un anumit nivel, atunci nevoile sale, din punctul în care se află aruncat, vor fi direct proporţionale cu firul la care a ajuns. Asta înseamnă că un sărac care nu are ce să mănânce o să se mulţumească şi cu o pâine. Şi totuşi, o să resimtă, în nimicnicia fiinţei sale, acest fapt ca pe un câştig suprem. A fost salvat. În schimb, un aristocrat ce rămâne fără un iaht o să resimtă această pierdere exact ca bolnavul cel fără de pâine. Poate că sună ciudat, dar în momentul în care te obişnuieşti, te acomodezi cu un mod de viaţă, cu atât o să-ţi fie mai greu să revii cu picioarele pe pământ. Ce vreau să spun cu toată babilonia de mai devreme? Că în fiecare există un ţel, un petic ce tinde să ne lichideze sau să ne urce pe un munte. Că nu există unul care să câştige şi altul care să piardă. Ideea asta tâmpită de competiţie nu este o verigă a societăţii contemporane, ea a fost impusă odată cu creştinismul şi cu acele convingeri ce duc omul spre rai. Paradoxul credinţei? Că-ţi oferă binele spunându-ţi cât de rău eşti! Aşa că, lume bună, să fim liniştiţi, nu ne fură nimeni locul în rai. 

Offshore loves:

Arhitectura spaţiului sufletesc

Noaptea aceea ne-a legat mai mult decât o mie de zile. Un sărut pierdut într-o înșiruire de gânduri. De ce nu am rămas cu nimic? De ce lumina s-a transformat într-o pată întunecată? Vreau „trăirea“ înapoi! Vreau să-mi deschizi ochii! Aseară, în drum spre nimeni, mă îndreptam spre tine. Ca un cabotin prin lume, mă pierd în idei însuflețite de timp. Cine sunt eu? Mă poți privi în afara timpului? Eu...te pot privi pe tine? Știu că scriu pentru o cauză pierdută. Și, de ce iubești? De ce iubim? Am citit că iubim pentru că avem nevoie de noi. Ce tâmpenie; și când te gândești că o spunea unu cu pretenții filosofice. În fine, e mai complicat. Dar eu pot să te iubesc pe tine, mă pierd în tine. Și atunci, dacă eu mă pierd în tine, și tu în mine, ce rost mai are să mă caut? Ce caut? Mă caut pe mine prin tine. În fond, de ce aș face asta? Poate că iubirea-ți spune tocmai să nu faci asta, să nu te cauți, ci să îmbrățișezi acel principiu bivalent care te leagă, și nu altceva. Eu nu am nevoie de mine atunci când iubesc. Eu am nevoie de tine ca să pot să te descopăr pe tine, nu pe mine. Eu o să fiu acel peticel ce ne leagă, la fel cum tu o să fii foaia care ne separă. Așa ar trebui să arate totul! O estetică încâlcită, fără noimă logică! În rest, atunci când iubești, nu te întrebi dacă iubești! Nu cauți nimic și nu gândești nimic. Trăiești!