Îl iubesc, dar… am un amant

În biserică femeile se acoperă nu pentru că aşa le spune Dumnezeu, ci pentru că preoţii fac infarct! E o diferenţă mare între nepăsare reală şi instincte refulate, îmbrăcate şi ascunse, îndosite în „sacralitate.” Şi atunci? De ce să nu înşele? Să o facă! Şi să nu se uite în spate, să treacă aşa cum simt prin viaţă, căci iubirea nu este la orice colţ de stradă. Oamenii, dacă se căsătoresc, plecăm imediat de la falsa premisă că se (şi) iubesc. Nimic mai greşit. Între un aranjament fiscal şi iubire este totuşi o diferenţă destul de mare. O altă prostie, care ne obligă să dăm cu pietre, ideea că toţi iubim! Să fim serioşi, iubirea nu vine aşa la orice pas, doar pentru că suntem aşa de meschini şi de orgolioşi şi ne place nouă să credem că avem parte de ea. Cei mai mulţi stau într-o relaţie din plictis. E ca şi cum ai spune că cei mulţi stau în viaţă din frică de moarte. Asta nu e iubire, iar dacă nu este, să înşelăm în draci, oricum o facem cu mintea, cu sufletul, cu orgoliul, cu sufletul, chiar şi cu inima.

Citeşte mai mult aici. 

Imposibilitatea de a scrie despre bărbaţi

Mi-am dat seama, zilele acestea, că este aproape imposibil să descrii bărbatul. Nu neapărat că ar fi vreun imens ocean, ci pentru că întâmplarea face să fiu şi eu bărbat.

Însă, dacă stau să mă gândesc, nu la fel se întâmplă şi cu femeile? Nu oare şi ele sunt dispuse să analizeze, să desfiinţeze fiecare victimă în parte, fiecare om venit din alte lumi?

Citeşte acest articol mai departe. 

Bărbaţii vin de pe Marte, femeile de pe Pământ

            Am tot spus că există nişte lucruri care ne leagă, care ne ţin şi ne definesc ca gen. Femeile, chiar şi cele mai mari duşmance, când e vorba de o problemă ce ţine strict de feminitate, se ajută, se susţin, îşi sorb greutatea şi încearcă s-o scoată la capăt. Bărbaţii la fel! Însă, nu ţineam să ajung aici, să arăt că într-o anumită măsură suntem diferiţi, când se vede foarte uşor că aşa este, deşi genetic, anatomic lucrurile arată că suntem destul de apropiaţi.

            Bărbaţii vin din stele pentru că sunt idealişti, pentru că vor să corupă, să se joace cu prada, să fie una cu mijlocul. Femeile se joacă mai tot timpul, ele sunt, din punctul meu de vedere, singurele care chiar dansează şi sunt naturale. Bărbaţii sunt mai crispaţi, şi asta pentru că ei au o ţintă de atins, de cotropit. Pentru ei, femela este destin până ajung să pună mâna pe ea. Restul e doar utopie poetică şi încrâncenare artistică.

            Femeile sunt de pe pământ pentru că ele reprezintă viaţă, ele dau viaţă, ele fac posibil acest cerc vicios şi corupt. Citeşte acest articol mai departe. Dă click aici. 

Bărbaţii nu urăsc bărbaţi?

   

     După toată nebunia evoluţionistă prin care am văzut că femeile se luptă pentru o coastă de bărbat, ar trebui, acum, să vedem cum apare încrâncenarea masculină! Când hotărăsc ei, într-un final, să-şi mişte fundul? Deşi nu ne vine să credem, leoaica este cea care atacă şi caută hrană. Dacă vreţi, leoaica este singura care se pune în raza glonţului. Leul, regele prin definiţie, hotărăşte să atace doar o singură dată: când îi este pus în pericol statul. Cu alte cuvinte, când un alt leu râvneşte la ceea ce are el mai scump, adică la fotoliu şi femelă. Cam aşa stau lucrurile şi cu noi. Bărbaţii, atâta timp cât se simt iubiţi, ţinuţi în braţe, nu au de ce să-şi mişte fundul. Ştiu că totul urmăreşte o logică meschină ce se învârte în jurul lor. Bărbatul îşi arată colţii doar în proximitatea pericolului. Normal, al pericolului văzut din perspectiva lui, şi nu neapărat a femeii. Citeşte mai mult...

Femeile urăsc femei

Femeile însele ascund întotdeauna îndărătul întregii lor vanităţi personale dispreţul lor impersonal – faţă de „femeie“. - F. Nietzsche

            Evoluţia speciilor ne-a învăţat că, acolo unde nu este culoare, trebuie să fie, trebuie să fie ceva care să te scoată cu capul afară, trebuie să fie un deal sau un ţărm prin care să te afirmi. Zis şi făcut! În bătălia supremă dintre sexe, s-a pus, mereu, problema rezistenţei, de fapt, a adaptabilităţii. Dacă sunt mai multe femei, atunci să punem mâna pe ce ne iese în cale şi să dăm în cap primei potenţiale duşmance. Aşa că, femeile, spre deosebire de bărbaţi, şi-au activat un sistem de imunitate bogat în atac. Femeile se ţin în braţe din invidie, chiar şi atunci când spun că sunt cele mai bune prietene – exact atunci îşi dau cel mai mult în cap. De fapt, ele urmăresc maxima lui Nietzsche cu  precizie, să-ţi ţii duşmanul mai aproape, şi prietenul mai departe. Cam aşa stau lucrurile cu femeile. Când vorbesc, o fac cu o tactică străină maimuţoiului, o fac cu fineţe şi rafinament, adică cu ceea ce le lipseşte cimpanzeilor atunci când se iau la bătaie. Femeile nu se bat, ele se potrivesc din priviri, din degete şi din sprâncene ridicate. Ar fi banală lumea femeilor dacă s-ar reduce la o mimică şi gestică de tip masculin. Nu că nu ar fi valabil – vedem, acum, femei care ştiu pe rost toate rezultatele meciurilor de fotbal, toate mărcile de maşini sau alte tâmpenii specifice gorilelor. Am avut prilejul să arunc un ochi pe mizeria de „tabu“, o revistă în care se pun în evidenţă tacticile de supravieţuire pentru orice femeie. În fapt, orice revistă feminină se reduce la un joc al seducţiei, cum să-l îndupleci pe maimuţoi să fie cu tine, cum să arăţi impecabil, cum să ai orgasm dacă nu e un maimuţoi lângă tine şi, într-un final, cum să foloseşti servieta cu trucuri pentru a te apăra de posibilele duşmance. În fine, ne-am îndepărtat puţin, dar nu cu mult, aş spune, nimic nu este mai frumos decât o ceartă între femei. Femeile se ceartă, chiar şi atunci când nu o fac, chiar şi atunci când bărbaţii zâmbesc ca proştii şi sparg seminţe. Noi, bărbaţii, abia dacă putem să vedem cum se reglează conturi, cum se fixează stratul de însuşire al puterii, cum se adaptează limite şi cine deţine puterea când e vorba de o dispută între femei. La bărbaţi, totul se reduce la violenţă. La femei, totul se reduce la tact. Am avut prilejul, recent, să văd cum se manifestă gelozia între femei, cum, de fapt, când una vede că alta e fericită, ţine să-i taie crengile de sub picioare, ţine să o avertizeze  cu privire la bonob, doar că să-şi dea ea coate cu el în continuare. Dacă o femeie spune: sunt fericită pentru tine, ea spune, de fapt, retoric: cum de a pus asta mâna pe ăsta? Este, până la urmă, normal să fie aşa, chiar dacă sună anost. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. 

Cum găseşti bărbaţi cu bani?

           Se pare că amicul Google a devenit prietenul de nădejde al tuturor. Aici învăţăm cum să ne spălăm pe cap, pe dinţi, tot aici învăţăm să găsim fraze de agăţat, cum fac toţi talibanii din Italia care-mi verifică blogul regulat…poate, poate, iese ceva. Raţionamentul după care îşi ghidează Google fiecare căutare a fost implementat, cu mult timp înainte, de un neurolog sau psiholog care spunea că mintea umană poate să reţină până la 7 numere sau cuvinte – undeva în jurul a 9 cuvinte, să-i spunem, cam pe aici. Mai târziu, sistemul a fost preluat de siturile de căutare. Care e ideea? Că orice discurs implică un anumit set de valori, iar în cazul tipei cu pricina, cea care caută soluţii pentru iubire cu bani, se pare că este destul de performant. Acum nu se mai vorbeşte pe la colţuri, nimeni nu-şi mă dă coate, e mult mai simplu să-l întrebăm pe amicul Google. Aveam un prieten care îmi spunea acum vreo doi ani că, dacă Google ar căpăta conştiinţă, ar fi prăpădul de pe lume. Râdeam de el, atunci, dar se pare că ideea nu este aşa de precară. Dacă s-ar naşte o voinţă într-un motor de căutare, ce s-ar întâmpla? Păi, toate tipele în genul minunatei cu pricina ar avea o dilemă, toate ar trebui să folosească acelaşi limbaj de agăţare, toate ar trebui să fie într-un anume fel, să nu iasă din cuvântul domnului Google sau Yahoo. Putem să creăm portrete aşa, putem să aflăm ce mănâncă lumea, putem, într-un cuvânt, dacă am fi vreo organizaţie secretă sau o mare corporaţie, să ne găsim victima perfectă. Să nu credem că nu se întâmplă asta deja…Cu toate acestea, ce aş putea să-i spun eu bietei fiinţe? Că unul cu bani îl găseşte în mall sau în maşină. Că nu are rost să-l caute pe unul cu bani dacă ea nu ştie ce e cu ea pe lume, dacă totul se reduce la un individ care trebuie să o întreţină. Urât! Nimic nu este mai urât pe lume decât să fii întreţinut. Adică, să fii o marionetă cu suflet, să stai într-un picior şi să-ţi sugi degetul de fiecare dată când sughiţă patronul. În fond, nu ştiu de ce mă mai obosesc cu atâtea explicaţii, fiecare cum poate, cu ce poate…

Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani, click aici.


Pentru cursuri de agăţat bărbaţi cu bani pe facebook, click aici.

Facebook, Lady Gaga şi cârnaţi afumaţi

   

    

       Mi se face o scârbă când pe tot felul de situri tot felul de fete, care mai de care…Poate că nu ştiu exact cum stă treaba cu lumea asta, dar uite că ştiu să facă poze. Toţi suntem frumoşi pe facefuck, suntem înalţi, cu umeri laţi şi dinţi albi. Eram într-o zi într-o librărie, când am dat peste o amică de facebook, am rămas surprins să o văd fără atâtea like-uri, nu-mi venea să cred, dar din frumuseţea aia de fată, după care leşinau toţi, nu mai rămăsese decât o banală fiinţă. Ce-mi place cel mai mult! Sunt persoane care spun: Noutăţi! Dar, atenţie, noutăţi la poze! Nu e genial? Dacă nu avem cu ce să venim, hai să venim totuşi cu ceva, adică cu poze, culmea, la aceeaşi persoană! De parcă, noutatea vine peste tine sau ar trebui să vină sincronic cu avântul de adulaţie. Incredibil! În fine, după ce am recapitulat cum stă treaba cu circul şi carnavalul virtual, să revenim la probleme mai importante, cum ar fi relaţiile de prietenie de pe facebook. Există indivizi care chiar cred că viaţa virtuală te poate duce dincolo de culmi. Nu ştiu că, acum vreo multişori ani, prin antichitate, unul Platon a despărţit lumile în ceea ce avea să devină ideea modernă a lumilor posibile. Una dintre ele este, evident, cea virtuală sau paradisiacă. Nu ar avea cum să fie imperfectă, lumea ideală este în sine şi pentru sine perfectă, ea nu se poate deroga de la propria-i împletire perfectă. Ce rezultă de aici? Că orice individ, că orice impostor trebuie să fie perfect pentru o lume perfectă. De aia fetele sunt aşa de frumoase pe net şi aşa de goale în viaţa reală. De aia bărbaţii se spală pe net şi nu în baie.  Pentru că lumea asta din care se trage, odată cu neoplatonismul, şi Dumnezeu nu avea cum să nu fie perfectă, nu avea cum să nu ofere doar beneficii, ar fi fost chiar aiurea să iasă din culoarea transcendenţei şi să devină banală. Aşa că, virtualia a început să danseze la fel de mult ca păsările, a început să pună accent pe prietenie, pe dragoste, cam pe toate lucrurile la care omul se închină. Evident, dacă o să fii atent la orice tip de site, el o să-ţi ofere dragoste, sex, prietenie, mâncare, bani, cam tot ce-i trebuie individului modern pentru a putea duce o viaţă normală. Virtualul câştigă teren tocmai cu premise mundane, cu lucruri normale, proprii omului şi mai puţin animalului din om. Să nu uităm însă că în fiecare pas virtual să ascunde un pâlc mundan, gregar, cât se poate de banal, iar dacă reuşim să vedem şi acest aspect, poate că o să reuşim să ne dăm seama că nu suntem aşa de mult afundaţi printre stele, în lumi imposibile şi avare de sihăstrie, ci în lumi reale, lovite de bălegar şi clisme sfinte. Ca să-l citez pe Naum, când eşti la bătrâneţe sau aproape de ea: Te p… pe tine! 

*Articolul este mai interesant dacă citeşti ceva înainte. Dă click aici. 

Frumuseţea fizică şi alegerea iraţională

    
        Există în om o aplecare spre frumos; orice ar fi, frumosul sare în ochii noştri. Fiinţa umană este construită după portretul zeilor greci. Ei vedeau îndeobşte frumuseţea în forma exactă, în conturul care îmbracă cubic orice subiect. Însă, dacă ne raportăm la om, dacă ne uităm la el, de aproape, mai putem spune că este frumos? În fiecare există un proiect ce sălăşluieşte, acel miez narcisistic ce îşi propune să te urce pe o columnă, dar tot în fiecare se găseşte şi fapticul ce îţi dă peste nas, acel vis spulberat de însuşi cimentul pe care calci. Îmi plac oamenii care stau cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Ei sunt cei ce îmbină idilicul iluziilor cu preşul obscur al corporalităţii. 
     Am observat că frumuseţea fizică se pierde, deşi în primă instanţă te loveşti de ea, la contactul cu idealul. De fiecare dată vânăm în persoana din faţa noastră propriile noastre himere. Ne spunem că are un glas minunat, că zâmbetul este perfect, că totul este conform planului, dar oare suntem gata să acceptăm că persoana din faţa noastră nu este decât o himeră proiectată de nevoia noastră, de egoismul nostru care ne obligă să căutăm acel frumos perfect? 
     Persoanele frumoase sunt cele care suferă cel mai mult, deşi ele ar trebui să fie la loc de cinste. Într-o lume în care domneşte mizeria, într-o lume în care se nasc monştrii, frumosul este băgat cu forţa în banalizare, într-o cadă rece, plină cu viermi şi musculiţe, pete alunecoase ce îşi impun să sufoce, la propriu, orice frunză naturală ce este specifică sublimului. Oamenii nu au fost niciodată buni, poate invidioşi. Iar frumosul, excepţia par excellence, nu face decât să confirme regula că orice lucru care iese în evidenţă trebuie să fie adus cu cămaşa de forţă în banalizare, în mediocrul specific urâţeniei. Suferinţa, pricinuită de urâţenia celor care atacă cu muşte, este enormă, ea îl obligă pe miezul atacat să fie urât. Cu toate astea, dacă mergem dincolo de prima fază, cea care scoate la iveală importanţa aspectului fizic, ajungem pe un teren ce ţine să ne arate că, în iubire, fizicul nu mai contează. Acum vei spune: mare lucru! Este mare lucru să fii pus în faţa persoanei perfecte şi, când te apropii de ea, să îţi dai seama că ceva îi lipseşte. Oare ce? 
    Forma ideală este perfectă, chiar dacă e pe pământ, îndeplineşte toate doleanţele celor avizaţi şi totuşi nu este ceea ce-ar trebui să fie. Şi, mă rog, ce ar trebui să fie? Ei bine, cred că frumuseţea se pierde când te uiţi mai atent. Atent la? Da! La el, la ea, la orice, la tot ceea ce ţine de persoana respectivă. De câte ori nu ai văzut persoana perfectă şi, când ai fost pus în situaţia de a o cunoaşte, de aproape, nu ai mai trăit nimic, pierdut fiind în nimicul care, mai devreme, întreţinea un haos ce palpita nervos în tine? De multe ori. Ei, ceea ce te face să fugi fără răspuns nu este nici aspectul, nici vocea care nu mai sună perfect acum, ci instinctul care se joacă în tine, cel care îţi spune că nu alegi raţional – după forme şi răsplată, aş spune – cel care revigorează şi întreţine ascunsul inconştientului. Noi nu alegem matematic persoanele de lângă noi, nu ne lăsăm conduşi nici de chimie, cum spun cei slabi de gură, ci pur şi simplu ne lăsăm violaţi de posibilitatea reală pe care o are instinctul de a se juca cu noi. Oamenii nu sunt nişte roboţei, cum adesea se crede, sunt nişte roboţei cu inimă, adică nişte păpuşi haotice care dansează la fel de mult ca bonobii, fraţi de suferinţă cu homo sapiens.

Citeşte şi despre frumosul urât. Dă click aici.


Offshore ascultă:

Cursuri de atras bărbaţi bogaţi

    
        Am citit recent în ziar că în Rusia există nişte cur(s)uri pentru a pune mână pe bărbaţi cu bani. Problema rusoaicelor este că majoritatea oamenilor cu influenţă sunt în închisoare. Curios din fire, am încercat să-mi schiţez un soi de curs: cam ce-ar vrea un bărbat cu bani şi ce ar trebui să ştie orice fătucă care vrea să pună mâna pe un bişniţar. 
      În primul rând, sâni, mulţi sâni, aşa de mulţi sâni încât să se înece. Pardon, am zis sâni? Nu, silicoane. Deci, ca să fie mai simplu spus, orice bărbat vrea sâni, iar cel care spune că nu vrea asta, minte! Am văzut tot felul de băieţi „poetici“ care caută Luceafărul într-o femeie, care vor să se lase prădaţi de stele şi de ape furibunde: Nu, dacă vrei să pui mâna pe un bărbat cu bani, trebuie să ai silicoane. Neapărat! E foarte interesant, în Rusia, bogaţii primesc scrisori de „dragoste“. Probabil că în România primesc cântări în piaţă. Dar, să revenim! După ce am rezolvat problema sânilor, adică a fizicului în general, căci totul se reduce la sâni, vom fi nevoiţi să trecem la pasul următor. Subiecte de discuţie. Când te vei plimba cu el de braţ sau în maşină, vei spune despre lucrurile din jurul tău că sunt foarte interesante, vei aprecia pragmatic cât costă o clădire, cât costă locul în care te duci; practic, tot ce vei spune va trebui să aibă legătură cu banii. Atenţie! Nu ai voie să dai citate din Cioran, deprimă şi îl poate face pe chiabur să-şi ia zilele. Nu vrem asta, nu? 
       Va mai trebui să fii mereu strident fardată, foarte mult, enorm, exagerat, aşa de mult încât să nu te mai recunoşti. Cuvintele sau sintagmele folosite, în general, vor fi: „E bine, Te iubesc, Îmi place lanţul tău, Crezi că este bine să ridic capul?, Ar fi mai uşor dacă eu aş face totul?, Eu nu am soare, tu eşti!“ După ce am rezolvat problema vocabularului, trebuie să ne îndreptăm asupra vestimentaţiei. Orice fată care vrea să fie nevastă de borfaş trebuie să se îmbrace succint, eventual să fie pură ca Eva. Discuţiile despre viaţă se vor reduce la money channel şi dacă bursa va stagna sau va creşte. O să trebuiască să-i fii alături mereu, căci un bărbăt cu bani şi în clipele cele mai grele va dori să-i fii aproape, inclusiv atunci când te înşală cu prietena ta cea mai bună care, şi ea, la fel ca şi tine, nu se diferenţiază în niciun fel. De fapt, dragele mele, problema este că această şcoală vă învaţă să găsiţi nişte soţi, dar nu vă scuteşte de concurenţă, chit că prin concurenţă nu înţelegem nimic nou. 

Melodia vine la pachet.