Frumuseţea fizică şi alegerea iraţională

    
        Există în om o aplecare spre frumos; orice ar fi, frumosul sare în ochii noştri. Fiinţa umană este construită după portretul zeilor greci. Ei vedeau îndeobşte frumuseţea în forma exactă, în conturul care îmbracă cubic orice subiect. Însă, dacă ne raportăm la om, dacă ne uităm la el, de aproape, mai putem spune că este frumos? În fiecare există un proiect ce sălăşluieşte, acel miez narcisistic ce îşi propune să te urce pe o columnă, dar tot în fiecare se găseşte şi fapticul ce îţi dă peste nas, acel vis spulberat de însuşi cimentul pe care calci. Îmi plac oamenii care stau cu picioarele pe pământ şi cu capul în nori. Ei sunt cei ce îmbină idilicul iluziilor cu preşul obscur al corporalităţii. 
     Am observat că frumuseţea fizică se pierde, deşi în primă instanţă te loveşti de ea, la contactul cu idealul. De fiecare dată vânăm în persoana din faţa noastră propriile noastre himere. Ne spunem că are un glas minunat, că zâmbetul este perfect, că totul este conform planului, dar oare suntem gata să acceptăm că persoana din faţa noastră nu este decât o himeră proiectată de nevoia noastră, de egoismul nostru care ne obligă să căutăm acel frumos perfect? 
     Persoanele frumoase sunt cele care suferă cel mai mult, deşi ele ar trebui să fie la loc de cinste. Într-o lume în care domneşte mizeria, într-o lume în care se nasc monştrii, frumosul este băgat cu forţa în banalizare, într-o cadă rece, plină cu viermi şi musculiţe, pete alunecoase ce îşi impun să sufoce, la propriu, orice frunză naturală ce este specifică sublimului. Oamenii nu au fost niciodată buni, poate invidioşi. Iar frumosul, excepţia par excellence, nu face decât să confirme regula că orice lucru care iese în evidenţă trebuie să fie adus cu cămaşa de forţă în banalizare, în mediocrul specific urâţeniei. Suferinţa, pricinuită de urâţenia celor care atacă cu muşte, este enormă, ea îl obligă pe miezul atacat să fie urât. Cu toate astea, dacă mergem dincolo de prima fază, cea care scoate la iveală importanţa aspectului fizic, ajungem pe un teren ce ţine să ne arate că, în iubire, fizicul nu mai contează. Acum vei spune: mare lucru! Este mare lucru să fii pus în faţa persoanei perfecte şi, când te apropii de ea, să îţi dai seama că ceva îi lipseşte. Oare ce? 
    Forma ideală este perfectă, chiar dacă e pe pământ, îndeplineşte toate doleanţele celor avizaţi şi totuşi nu este ceea ce-ar trebui să fie. Şi, mă rog, ce ar trebui să fie? Ei bine, cred că frumuseţea se pierde când te uiţi mai atent. Atent la? Da! La el, la ea, la orice, la tot ceea ce ţine de persoana respectivă. De câte ori nu ai văzut persoana perfectă şi, când ai fost pus în situaţia de a o cunoaşte, de aproape, nu ai mai trăit nimic, pierdut fiind în nimicul care, mai devreme, întreţinea un haos ce palpita nervos în tine? De multe ori. Ei, ceea ce te face să fugi fără răspuns nu este nici aspectul, nici vocea care nu mai sună perfect acum, ci instinctul care se joacă în tine, cel care îţi spune că nu alegi raţional – după forme şi răsplată, aş spune – cel care revigorează şi întreţine ascunsul inconştientului. Noi nu alegem matematic persoanele de lângă noi, nu ne lăsăm conduşi nici de chimie, cum spun cei slabi de gură, ci pur şi simplu ne lăsăm violaţi de posibilitatea reală pe care o are instinctul de a se juca cu noi. Oamenii nu sunt nişte roboţei, cum adesea se crede, sunt nişte roboţei cu inimă, adică nişte păpuşi haotice care dansează la fel de mult ca bonobii, fraţi de suferinţă cu homo sapiens.

Citeşte şi despre frumosul urât. Dă click aici.


Offshore ascultă: