Lupta pentru supremaţie

     Cred că toţi simţim că suntem făcuţi pentru ceva mare, numai că nu ştim ce presupune acel „mare“. Nu ştim, dar tot sperăm că suntem mai mult decât suntem, că putem să ducem, să rupem cu toate şi să ne proiectăm dincolo de limitele noastre. Care este limita ce separă bovaricul de onest? Nu este, evident, nu este. Numai în peratologie sau fenomenologie auzim mizerii de genul acesta. Trasăm cu linia un contur al omului ce aşteaptă să fie proiectat şi postat dincolo de limitele sale! Fie, nu asta era ideea. De ce nu putem să ne mulţumim cu puţin? De ce ţinem morţiş să vedem dincolo de orice fapt concret? Pentru că nu avem un instrument cu care să măsurăm voinţa sau puterea cu care ne-am căpătat la naştere. Pentru că, înainte de orice, omul este nemulţumit şi tinde cu precădere spre curtea vecinului decât spre a sa. Nu e singurul, la nu ştiu ce specie de păsări, masculul se duce prin vecini să violeze biata soţie a amicului, uitând că, la rându-i, lui îi este iubită consoarta – uite aşa avem specii de păsări care ajung să crească. Oricum ar fi, genele se duc mai departe, specia se întreţine, toate-s bune şi frumoase. Cu toate acestea, omul, chiar dacă este sigur de soţia, de căsnicia, de copilul său, de job-ul său, de orice ar putea să aibă, nu o să fie niciodată mulţumit. Nu e neapărat rău, dar e ridicol să credem că toţi suntem sortiţi înţelepciunii sau auzului fin.   

Lupta

      Am învăţat de mic că, pentru fiecare lucru, trebuie să dai un pic din coate. Nici nu aveam cum, forţat de împrejurări fiind, am ales, să-i spunem, calea cea dură. Şi, nu regret. Acum, ştiu că am în mână un ţinut care mă face mai puternic. Am ceva ce nu credeam că o să am, dorinţă de luptă şi totuşi nimicnicie. Ţin minte, prin clasa a doisprezecea, la ora de filosofie, profesorul meu drag a întrebat, de fapt, m-a întrebat: Cât din tine este tine? Aşadar, obsesiile sunt, deşi sună ciudat, premisele ce ţin să omoare fanatismul. De la ideea asta am făcut tot ceea ce am făcut. Absolut totul. Am de gând să destram fanatismul pornind de aici. Aşa arată tabla de lucru: Cât din noi este în noi? Poate că sună anost, dar de fiecare dată ştim să vedem totul ca pe o scândură rece, inclusiv când vine vorba de om. Ne omorâm între noi pentru că ştim cu certitudine ce este bine şi ce este rău. Luăm decizii cu privire la toate şi nimic. Arătăm cu degetul! Şi, totul, pornind de la ideea că noi ştim, în parte, cum stă treaba cu fiecare în parte. Că în ograda noastră totul este ca la carte, desenat după o voinţă ce ţine să ne arate cu tărie că noi nu dăm greş, că propriile noastre idei sunt cele mai rotunde şi gustoase. Dacă greşim? Dacă lumea nu este tocmai o proiecţie naivă prin care aşa-zis-ul conştient îşi ascute dinţii? Dacă ceea ce susţinem cu mâna pe inimă este tocmai o proiecţie a măştilor scurse în noi? Ei bine, cât din mine este mine? Dacă eu moştenesc genetic trăsăturile genealogice ale familiei mele, dacă eu trăiesc într-o lume cu o cultură moştenită, dacă tot ceea ce există a fost cu mult înainte de mine inventat de alţii, dacă limbajul se rezumă la nişte principii din logica elementară? Pot eu să mă rup complet de lume? Pot eu să fiu un nihilist feroce? Putem, noi, să cunoaştem cu adevărat natura noastră? Cu siguranţă, nu. Cu toate acestea, ştim un lucru, că ceea ce ne aparţine este pus deoparte, dar asta nu înseamnă că am ajuns la punctul în care natura umană poate fi definită, poate fi cunoscută, pusă pe tapet. În altă ordine de idei, omul nu este o fiinţă raţională, nici politică, nici socială sau un amestec de acţiuni ce definesc întreaga sa natură, omul nu este în cutare fel, tocmai pentru că mereu se mişcă, se ascunde, se proiectează spre un-altul, prin ceea ce vede, prin ceea ce face, prin dorinţă, durere, amestec sau chiar frânare.