Jocul şi limita

    

   Aici este gol. Aici este un pas care merită să fie şters, ca rândurile care se apucă să te cutreiere cu foc, aşa este şi pasul meu, măreţ şi anost, ca un ciot care-ţi rămâne în gât. Orice ar fi, căutăm să ne scufundăm în tot felul de vorbe anoste. Omul este ca un pas, un ritm ce aleargă, stă, bate, ţine piept piedicilor şi alunecă uşor pe ascunziş. Nu o să fiu nimic mai mult decât o imagine. Pasul mă poartă în lumea lor, dar şi în lumea mea. O să fiu precum oglinda care se reflectă în gol. În imaginea lor o să mă proiectez eu, ca o nălucă dusă de vânt, ca un şarpe ce îşi ascute dinţii. O să rup blestemul cioburilor noastre. Sfera care mă înveleşte mă obligă să o depăşesc. Gândul care mă năpădeşte mă obligă să-l cutreier cu adevărat. Lumea lor vine peste mine, iar eu, cu hotarul meu, vin peste lumea lor. Un joc ce se preface în bine şi rău, ca lacrima care te toarce şi te ţese în ascunsul tău. 

Când este o femeie frumoasă? Află aici.

Cap ou pas cap?

       Este foarte frumos să spui cu mâna pe inimă că iubeşti. Este şi mai interesant să trăieşti în lumea iubirii. Dar oare câţi iubesc cu toată fiinţa? Câţi se lasă, pur şi simplu, hrăniţi de nevoia celuilalt şi nu de nevoia sa proprie? Orice persoană o să-ţi spună că a iubit, nu o să fie nimeni pe pământul acesta care să nu fi trecut prin chinurile iubirii. Nu este, totuşi, ciudat să iubim toţi, să fim „toţi“ botezaţi cu acest miracol? Nu este ciudat să fim aruncaţi de destin şi blestamaţi să iubim cu toţii? Mă întreb - Dacă avem parte de iubire, atunci cum de mai este ea specială? Dacă toată lumea iubeşte, de la cel mai penibil, până la cel mai ilustru, cum mai poate ea să fie specială, adevărată, pură? Specialul nu este dat de cantitate şi de gregaritate, ci de calitate, care este rară, o caracteristică care trebuie să aducă pe tavă ceea ce este pur în sine. Când eram mic, mama îmi spunea că nu oricine iubeşte, că sunt puţini cei care iubesc, că îi putem număra pe degetele de la o singură mână pe toţi cei care iubesc cu adevărat! Păi, din câte văd eu, nu ne-ar ajunge un întreg univers, ca să putem descrie spectacolul îndrăgostiţilor din zilele noastre.  Şi acum, întrebarea la care ar trebui să răspundă orice îndrăgostit ar arăta aşa: Ţi-ai lua viaţa pentru persoana pe care o iubeşti? Ai face exact ca în filmul amintit în titlu? Te-ai arunca în ciment pentru cineva? Ţi-ai curma viaţa tocmai ca să păstrezi viu idealul unei iubiri ce nu este veşnice? Chiar sunt curios! 

Offshore loves Big Love!

Eliberare

       Există în relația dintre doi oameni mereu o bătălie. Această formă latentă este expresia mecanismului prin care cei doi se sorb. Mai exact, în iubire, în relația dintre el și ea, eul fiecăruia se contopește. Inițial, tu, ca persoană aruncată în acest haos, privești  situarea ca fiind normală. În momentul în care te pierzi în el, ea, în momentul în care ajungi să nu te mai identifici cu tine, cu ceea ce-ți este ție propriu, exact atunci ajungi să te pierzi. Așa te contopești cu ființa celuialt. În acest cadru, avem două personaje care se identifică.  Dar, avem situații, dacă privesc oarecum critic, când unul hotărăște să se rupă de celălalt. Vreau să-mi recapăt integritatea eului, acum eu vreau să fiu eu, acum eu vreau să fiu același care eram înainte să fii tu. Cu toate acestea,  vreau sa te păstrez şi pe tine. Și cum poți să te rupi superficial dintr-o încrengătură solidă? Fugi către un alt Eu! Ai nevoie de „un-alt-cineva“ ca să poţi să critici „propriul mod de a fi“, de a nu fi, de fapt, autentic. Acum fugi, acum te hărțuiești cu pasiunile trecutului, cu obiectele care urlă la tine și cu timpul care-ți devine dușman. În aceeași ordine, singurul care pierde în acestă situatie este „terțul exclus“ care a fost inclus fără voia sa în această luptă crâncenă. De aceea, cel care hotărăște, care rupe orice pată, care face apel la un terț, nu este pregătit să se arunce în haos, adică în lumea reală, căci ceea ce noi vedem pe stradă nu este decât forma calculată a cotidianului, o expresie falsă a realității. Durerea este o expresie a vitalității, prin ea ne găsim pe noi inșine, din ea răsare pozitivitatea, negând durerea prin durere ajungem la pozitivul vieții false care ne propagă, și ne induce o stare ascunsă, adică o față a vieții cotidiene. Ca totul să fie autentic, trebuie să conștientizezi mecanismul și să-ți dorești să te doară, să vrei durerea, singurătatea, întunericul, lacrima...