Există o siguranţă în nesiguranţa noastră care ne face să fim stăpâni pe nimic. Acolo, în iluzia clădită cu paie, se naşte perimetrul aşa-ziselor câştiguri. Păcat, însă, că trebuie să cuantificăm totul, să valorificăm umanul din noi. Ciudat şi chiar interesant este faptul că nivelul de împlinire al omenirii a ajuns să fie calculat şi disecat în funcţie de un barem matematico-economic, de parcă fericirea creşte în funcţie de rata şomajului. Interesante mai sunt mecanismele actuale de eficientizare şi de consum, aşa de interesante că omul nu are nevoie în fapt să fie disecat prin ele. Ne uităm la creşterea economică şi o asociem aproape imediat cu nivelul de trai care, la rândul lui, ar trebui să fie un factor de umanitate, adică o doză de împlinire sufletească, un fel de fericire autentică. Asta înseamnă că produsul sau banii, în ecuaţia de faţă, sunt şi reprezintă simptomul fericirii pe pământ.
Omul, din perspectiva corporaţiilor avide de câştiguri, nu este decât un pion sedus de produse, în căutare de obiecte şi de ustensile care să-i satisfacă egoul de a pune mâna pe orice. Evident, falsa impunere a unor mărci, la fel şi posibilitatea de a cumpăra orice, nu duce la reuşită şi împlinire, însă marile organizaţii nu te vor lăsa niciodată să dai greş, mereu te vor aduce pe drumul cel voios, adică pe drumul lor cel bun. De ce să mai vrem altceva în afară de ceea ce ni se oferă? De ce să ne mai punem întrebări când totul este de vânzare? Este normal să fim fericiţi că ne identificăm cu un produs, să-l promovăm gratis şi chiar să ţipăm că el este cel mai bun. Este normal să le facem curăţenie prin fast-food, dar să aruncăm cu totul felul de lucruri în spaţiul public. Normal, nu e frumos să nu strângi după ce ai mâncat în ograda unei corporaţii, nu? Să-i ştergi şi masa, să nu uiţi! Dar să scuipi pe stradă! Până la urmă, falsa morală promovată de corporaţii nu este rea, este doar periculoasă, răufăcătoare, prin aceea că obligă la un altfel de comportament, la o uniformizare benefică lor şi numai lor!
