Articol scris de bunul meu prieten- Mihnea Dimitrie Calin.
De-a lungul timpului, oamenii au incercat sa exploreze universul. Au descoperit puncte de reper pe care ulterior le-au transformat in puncte puncte… si au adaugat in spatiul lasat liber sentimente si valori prin intermediul carora sa si-l aduca aproape. La indemana. Pe orizontala si pe verticala, ca si cum fiecare dimensiune a noastra este o mostra de individuatie. Mintea lor, slobozita deasupra oceanului de semnificatii latente si a adancimilor stinghere, s-a hotarat a boteza adamic universul drept al sau. Pentru ca, la limita, ceea ce este in interiorul nostru este mult mai interesant decat ceea ce se afla in afara.
Ce se intampla insa cand globul de sticla astfel constituit al acestei utopii se prabuseste dincolo de orice salvare posibila? Realitatea fortata a clipei, antrenand in distrugerea sa eradicarea oricaror repere, intr-un efect domino al carui limita este nihilismul ultim, va duce in cele din urma omul intr-un spatiu de dincolo de sine pentru a se putea contempla in lipsa adaugirilor artificiale. Caci orice constructie de lume nu este nicidecum doar o decupare, ci totodata o corelare. Sa presupunem asadar ca individul x, in absolutul instinctului sau de conservare, suspenda orice sursa potentiala de disperare din spectrul realitatii proprii. Insa simpla menire a unui gol este aceea de a se construi ceva pe ruinele sale. Cu alte cuvinte, realitatea trebuie peticita, adusa-impreuna in sensul unor limite stabile, iar acest fapt nu poate fi decat produsul unei minciuni artistice. Cream estetic pentru ca suntem dependenti de sens, pentru ca aceasta peticire a realului transat si despicat “merita” la randul sau o turnare in forme. Asistam asadar la o veritabila “operatie estetica”, uneori realizata genial, alteori cu lipsuri evidente. Insa cum “beauty is in the eye of the beholder”, ceea ce conteaza in acest proces este cel mai adesea perspicacitatea celorlalti. Avem nevoie de oameni slabi in perceptie pentru a ne ascunde crima. Cadavrul realitatii, parfumat si rujat, cu peruca de judecator si insigna de serif, sandale post-moderne si poseta roz, va fi admirat ca statuie de catre fani frenetici cumparandu-si de la souvenir shop doza de mediocritate voluntara. In acest fel, scapam nu doar de un dosar penal metafizic, ci totodata de scarboasa activitate de a a ascunde cadavrul, deplasandu-ne inspre cele mai apropiate limite ale lumii si aruncandu-l peste bord.
Cadavrul va fi probabil gasit intr-o pivnita din Franta de catre un individ numit Andronicus care va trage concluzia ca este cadavrul lui Aristotel. Si asa toate cunostintele umane vor capata un punct originar comun, cel putin in perceptia filosofica clasica. Avem nevoie sa stim despre plante? Sa-l intrebam pe filosoful grec. Despre cer? Exista o carte si despre asta. Problemele fizice si metafizice sunt la randul lor rezolvabile. Avem nevoie de Dumnezeu, fiind obositi sa ne tot plangem ridurile si bataturile in oglinda? “It’s doable, my lord”. Cadavrul realitatii este reanimat artificial de fiecare data cand avem nevoie de ceva ce transcende dificultatea mecanica a unei pietre sau a unui desfacator de conserve. Prin respiratie gura la gura, sau cu ajutorul aparatelor. Dupa care un cineva cu nume aleatoriu, sa-I spunem Ion, va scuipa in san cu batul in mana si ii va da una la cap, sa nu I se urce. In cele din urma paramedicii se vor transforma in gropari si din nou lumea plata a Inchizitiei si nonsensului va slobozi peste marginile sale un corp. Viata va continua de-a lungul paradigmei fericirii, cu Dionisos neintelesul band din cupa prostiei si devenind rob al propriei betii. O betie ce va dansa mediocru, va canta mediocru si nu va auzi niciodata de Michael Jackson…
Prin urmare, asa cum micutii frenetici asteapta de cateva secole Apocalipsa, omul superior postmodern urmareste cu interes nihilismul ultim. Pentru ca el vrea adanca, grea eternitate. O vrea aici si acum, ca pe un dat real, mai degraba decat ca pe un duty free product. O vrea pentru totdeauna. Simplul act al descompunerii lucide devine punct de reper, caci orice manifestare salvata de scopul conservarii este mai autentica decat apelul retard la copie. Satul de lalala si de cuvinte potrivite, omul superior va renunta pana si la lipitoare si se va hrani din propriul sange in asteptarea clipei cand se va putea reintoarce din estetic. Si atunci va da interviuri la MTV despre moduri de viata, va scrie despre moduri de viata, isi va asuma fiecare frantura de personalitate “nashpa” pe care a hotarat sa o ascunda din dragoste fata de traiul laolalta-cu-ceilalti. I se va vedea explozia dincolo de Hiroshima si Nagasaki, va cadea mai jos decat animalele pentru a-si putea recupera ingerul ingropat in pamant. Cu ochi de vultur si gheare de leu va sapa adanc in noapte si in cele din urma va auzi un “I love you, I’ll kill you” venit dinspre univers. Si atunci va raspunde “da,da” si mania lui va fi diferita de frenezia celorlaltor oameni, caci dincolo de isterie se ascunde uneori intelepciunea de a te fi aflat in preajma adevarului… sau a adevarului lipsei sale.
Ascult murmurul apei. Langa mine, trei pisici care citesc Platon si se intind la Soare. In zare, ruinele vechii lumi. Oceanul este turbulent, vantul aprig spulbera franturi de realitate si le arunca in sus pentru a-mi bloca vazul. “SI totusi e bine”, nu asa zicea Oedip? Nu ramane decat sa ma intind langa pisici si sa admir cu lacrimi de nostalgie marea….
*Pentru mai multe creatii de Mihnea Dimitrie Calin, a se consulta http://asheara.wordpress.com
