Moartea lui Kim Jong Il

            S-au împlinit mai bine de 13 zile de când a murit “deţinătorul” Coreei de Nord, şi eu tot privesc modul în care dau din coate românii şi se laudă că ei au scăpat de comunism. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu sunt partizanul comunismului - şi asta pentru că nu cred în doctrine când vine vorba să luăm o “turmă” de coarne şi să ne jucăm cu ea - dar îmi place să cred că nici acum lucrurile nu stau tocmai minunat. De ce? Pentru că aşa zisa democraţie nu face decât să înlocuiască o pădure cu tot felul de pomi oropisiţi, iar noi precum zicala, să nu mai ajungem să vedem pădurea de aceşti pomi minunaţi.

            Manipularea a existat din toate timpurile, iar simplul fapt că avem de ales între Coca-Cola şi Pepsi nu ne face mai bravi în comparaţie cu amicii noştri din Coreea de Nord. Ca să o spun direct, noi nu luăm parte la jocul real al acestui circ, noi avem iluzia că dacă dăm din gură putem să stăpânim lumea. Nimic mai greşit. Gândiţi-vă că trăiţi un comunism al flecărelii, nimic mai mult. Interesele nu mai sunt legate strict de partid, ci de anumiţi oameni din diferite partide.

           În seara aceasta, la un post de televiziune, un prezentator spunea că ne-a rămas polemica. Asta pe fondul unei dispute între nişte politicieni ce erau invitaţi în studiou. Aş vrea să-i spun amărâtului că locvacitatea şi abureala lor nu duce nicăieri. Ăia nu se certau pentru mine, nici măcăr pentru el, nici pentru oamenii de pe stradă, nici pentru cei care mor de foame, ci pentru ei, pentru accesul la recunoştere, şi deci la putere. Dacă coreenii plângeau ca să iasă în evidenţă în faţa partidului, actorii de pe scena politica o făceau fix din acelaşi motiv. Sincer, nu văd nicio diferenţă. Poate de grad, dar uneori gradul se mai dilată. Deci, ca să fie limpede, coreenii plângeau după conducătorul iubit, rupându-şi hainele la propriu, leşinând, noi plângem după Steve Jobs, stăm şi păzim magazinele pentru tablete, ne certăm pentru că a câştigat cine nu trebuie la Vocea României, ba chiar leşinăm când apare pe scenă nu ştiu ce vedetă, avem fantasme legate de partid şi speranţe deşarte. 

Citeşte mai departe. Dă click aici.

De stânga sau de dreapta?

            Mereu am încercat să înţeleg nebunia cu a fi de dreapta sau de stânga. Recunosc, nu am putut să o pătrund, şi nu că nu aş avea simţ didactic, ci pentru că mi se pare absurdă sau, mai bine zis, mi se pare absurd să spui că eşti de dreapta, de stânga şi frigiderul să-ţi fie gol. Sincer, la nivel discursiv, toţi suntem de dreapta, toţi ne închinăm la o ideologie sau alta, dar niciunul nu dă doi bani cu adevărat pe asta. În fond, mi se pare ciudat să te naşti, şi pe fundul tău să fie pusă o ştampilă: de dreapta! Să fim serioşi, în afară de gânditorii de doi lei, care şi ei, când rămân fără mâncare, atacă în draci orice ideologie, nimeni nu se naşte comunist sau democrat. Ca să-l citez pe Dumitru Dragomir, un mare înţelept în viaţă: ,,Suntem toţi o apă şi un pământ, şi nimic mai mult.“ Ne jucăm cu nişte ideologii, ni le asumăm, ca şi cum toate se şterg cu buretele şi zâmbim ca nişte proşti.

            Politica aparţine castelor, nu oamenilor, nu înfometaţilor, celor care cerşesc la colţ de stradă în speranţa că vor mai prinde o zi de minciună. Omul nu este construit ca un roboţel, ca un aparat în care torni o fisă de dreapta sau de stânga. Asta vrea politicul să facă din noi, ca să se justifice, ca să-şi justifice aşa-zisul eşec, dând mereu vina pe o ideologie, şi nu pe realismul faptelor ce stau ca simptom tocmai pentru neputinţa de a strânge oamenii sub o categorie sau alta. Mi-a aduc aminte de o chestie, nu mai ţin minte a cui era, ceva foarte simplu şi onest, şi poate mult peste simţul filosofiei de a minţi cu sânge rece: „Sunt conservator când deschid frigiderul şi liberal când e vorba de prostituţie.“

Despre politică, oameni politici, partide şi caste

PARTÍD s. n. grupare relativ organizată și stabilă, care exprimă sintetic și reprezintă interesele unui anumit grup social, căutând să le apere și să le promoveze împotriva altora și luptând pentru cucerirea sau menținerea puterii politice.

OLIGARHÍE, oligarhii, s. f. 1. Formă de conducere a statului, în care puterea politică și economică este deținută de un număr restrâns de persoane. ♦ Grup de persoane care exercită puterea într-o astfel de formă de guvernământ. 2. (În sintagma) Oligarhie financiară = grup restrâns de mari posesori ai capitalului financiar, care domină viața economică a unui stat. – Din ngr. oligarhía, fr.oligarchie. 

            Poate că sună ciudat pentru voi să vorbesc despre politică, dar cu siguranţă voi încerca să ating o altă problemă. În fapt, problema cu politica este foarte simplă, însă puţini vor cu adevărat să o cunoască. Păi, fie foarte simplu spus, un partid, fie că e de dreapta sau de stânga, fie că reprezintă bătrânii sau poponarii, niciodată nu o să te reprezinte pe tine, niciodată nu o să reprezinte societatea în ansamblu. Nu are cum, şi nici nu ar fi onest faţă de alegătorii săi. Cum ar fi ca partidul creştinilor să reprezinte oamenii cu gânduri şchioape? Nu ar merge, nu? Cu toate acestea, în timpul alegerilor, partidele vor promite ceea ce nu este posibil din niciun punct de vedere: logic, legal, normal, etic etc. Nu au cum să reprezinte pe toată lumea, dar vor să o facă, ceea ce este destul de contradictoriu, având în vedere că suntem diferiţi, şi cele mai mici puncte ne pot pune în planuri diferite. De exemplu, un fumător nu o să fie de acord cu legea împotriva fumatului. În schimb, nefumătorul va fi în extaz. O simplă lecţie de drept va dezbina o mică lume. Un simplu exemplu ne arată destul de clar insuficienţa unui sistem.

            Partidele, după ce îşi văd atins obiectivul, adică după ce au pus mâna pe fotoliu, nu vor da doi bani pe tine, şi nu pentru că sunt corupţi, nenorociţi, hoţi sau alte tâmpenii, ci pentru că nu şi-au propus niciodată să te reprezinte. Nu vreau să fiu înţeles greşit, să credeţi că spun ceea ce se aude pe buzele tuturor. Eu încerc aici să arăt cât se poate de raţional că un partid, care înseamnă o adunătură de oameni ce tind spre un scop, adică scopul lor, adică idealul partidului şi al oamenilor din partid, nu are de ce să se gândească la societate. Scopul lor, dragii mei, nu este binele vostru, este binele lor. Dar şi aici se poate înţelege prost, tocmai că oamenii politici mizează pe această mică neînţelegere care le scapă tuturor. Mai simplu spus, ca ei să-şi atingă scopul, trebuie să le spună tuturor că există un bine suprem, ceva în genul Aristotel, cu nemişcatul care mişcă, eventual, cum au creştinii, Dumnezeu, dătător de viaţă şi de multe altele. Ei vor încerca mereu să educe lumea aşa, ei vor încerca mereu să creeze oameni roboţi, lipsiţi de simţul întrebării. Ceea ce este normal, eu chiar nu-i judec, asta este manipulare la nivel global. Şi e simplu. Partidul oligarhic nu are cum să reprezinte pe toată lumea, dar va încerca să o facă, pe hârtie, doar ca să-şi atingă propriul său scop, care, normal, nu include turma, ci lumea sa. Este normal să o facă. Citeşte mai mult...

          

Elitele de partid

     Elitele, într-o societate normală, sunt implicate adânc în miezul problemei. Elitele învaţă să dea cu mătura, să spele pe jos, să răspundă la hoţi şi chiar să dea răspunsuri. Elitele, în orice ţară normală, trec dincolo de bariera filosofică de a nu se amesteca prin mulţime, prin turme. Ele conştientizează că, înainte de toate, sunt şi ele de acolo, din lumea mundană şi mizerabilă, conştientizează şi pun mâna, dau şi vin cu soluţii, se implică şi chiar mor pentru o cauză goală. Dacă nu ar exista ele, nu ar mai fi societate, nu ar mai fi, culmea, contabili, oameni care susţin aparatul administrativ al statului sau chiar mediul privat. Elitele cu pixul pot să mute munţi din loc, pot să corupă, să aducă războiul pe tavă şi să-l susţină cu tăria îngeraşului fără de coarne şi foc. Locul lor se găseşte adânc înrădăcinat în societate, fie direct, fie indirect, însă elitele din România tac, se ascund după tufişuri şi numără bani. Nu există un glas cât de cât spontan şi totuşi obiectiv care să arunce ţărâna în aer. Nu există cuvinte şi nici răspunsuri, doar caste şi bucătării oligarhice în care se gustă şi se serveşte o lume ruptă de lume. Elitele societăţii româneşti pocnesc seminţe cu mintea, ele nu se roagă la Nemuritori, la Dostoievski, Nietzsche, Mozart, Bach, Hesse, ci la oameni de partid, goi şi slinoşi până-n măduva oaselor. Cel care va avea curajul să ridice capul în societatea actuală o să moară, dar o să fie erou, el ar trebui să facă sacrificiul pentru acest popor plin de umor şi tragic. Românii sunt singurii care au luat moartea în râs, singurii care au avut curajul să jure pe acest pământ şi chiar singurii care au înfipt toiagul în pământ. Nu există o ţară cu un număr de proprietăţi mai mare ca al nostru, nu există mizerie mai mare ca aici şi totuşi nimicnicie şi deşert, haz şi necaz, vin şi beţie dionisiacă. Tu…pune mâna pe ţara asta!