Lampa

      Am în faţă o pagină albă şi speranţa că o să mă ducă la mine. De fiecare dată mă văd pus în situaţia de a fi cu mine, cu ceea ce nu mă lasă să mă redefinesc. De fapt, privind de sus în jos, pot spune că omul este o veşnică refulare. Fugim spre un mare gol ce îşi propune să ne arunce într-un mare nimic. Din dorinţa de a avea tot timpul ceva palpabil, de a răsturna valori şi de a corupe, omul uită că este doar un animal. Şi, sincer acum, de ce ne-ar fi ruşine? Chiar empiric, aproape de fiecare dată o vedem în faţa noastră, lumea aşa cum este ea de fapt… În spatele poveştilor care ne acoperă ochii stă adevărul, cel care se lasă aşa greu de atins. De ce greşim? De ce ucidem? De ce înşelăm? Nu oare pentru că ne este dat să fim aşa? Există animale care se camuflează doar pentru a ucide cu sânge rece. Nu asta facem şi noi? Nu ne uităm în fiecare zi la noi în oglindă, nu ne vedem în fiecare zi victimele, nu seducem doar de dragul de a seduce, nu ucidem cu un zâmbet sau cu o rimă? O facem şi o facem mult mai bine ca fraţii noştri şobolanii care, apropo, pot sa fie monogami. Poate că au auzit şi ei de creştinism.