Îl iubesc, dar… am un amant

În biserică femeile se acoperă nu pentru că aşa le spune Dumnezeu, ci pentru că preoţii fac infarct! E o diferenţă mare între nepăsare reală şi instincte refulate, îmbrăcate şi ascunse, îndosite în „sacralitate.” Şi atunci? De ce să nu înşele? Să o facă! Şi să nu se uite în spate, să treacă aşa cum simt prin viaţă, căci iubirea nu este la orice colţ de stradă. Oamenii, dacă se căsătoresc, plecăm imediat de la falsa premisă că se (şi) iubesc. Nimic mai greşit. Între un aranjament fiscal şi iubire este totuşi o diferenţă destul de mare. O altă prostie, care ne obligă să dăm cu pietre, ideea că toţi iubim! Să fim serioşi, iubirea nu vine aşa la orice pas, doar pentru că suntem aşa de meschini şi de orgolioşi şi ne place nouă să credem că avem parte de ea. Cei mai mulţi stau într-o relaţie din plictis. E ca şi cum ai spune că cei mulţi stau în viaţă din frică de moarte. Asta nu e iubire, iar dacă nu este, să înşelăm în draci, oricum o facem cu mintea, cu sufletul, cu orgoliul, cu sufletul, chiar şi cu inima.

Citeşte mai mult aici. 

Cum să scăpăm de plictis?

            M-am gândit mereu la esenţa vieţii, mai ales că am întâlnit pe parcursul acestui circ o grămadă de oameni care aveau de gând să se omoare, pentru că nu ştiau care este esenţa vieţii sau dacă există. De fapt, mint, nu m-am gândit serios decât atunci când am început să văd că numărul celor care au de gând să se sinucidă începea să crească. În fond, viaţa nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât un joc de zaruri. Şi când zic joc mă gândesc la sensul cel mai simplu şi mai natural. Treaba este în felul următor - noi ne plictisim, asta e miza tuturor celor ce sunt.

            Matematica probabilităţilor a fost inventată nu pentru a descoperi esenţa lumii în care trăim, ci pentru a stabili o posibilitate fermă de a câştiga la loto. Viaţa, aşa cum este construită, evident, de noi nu este nimic altceva decât o fugă de plictis. Suntem plictisiţi de toate şi de tot. Ne căsătorim din plictis. Ne ducem la cumpărături din plictis. Facem copii din plictis. Avem locuri de muncă din plictis. 
          Camus vorbeşte de absurd, însă nimic nu este absurd, ci calculat cu o precizie de furnică. În fapt, totul este o luptă cu plictisul, tot, absolut tot. Iubim pentru că ne plictisim. Ne minţim că iubim, că suntem romantici. Dansăm, râdem forţat, facem ritualuri, inventăm religii (vezi scientologia sau mormonismul lui Joseph Smith, Jr.), căutăm muzică, scriem poezie şi filosofie, cântăm în cor şi scuipăm seminţe.

            Să fim serioşi, nimic nu este absurd, însuşi Sisif a conştientizat asta, însă Camus a văzut prea puţin, a rămas la primul strat, nu a privit cu ascuţime. Sisif nu şi-a luat soarta în braţe, nu s-a însurat cu ea, a luat în râs râsul însuşi, a arătat că totul e plictis şi a căzut în lanţul cauzal al inerţiei tocmai ca să ne deschidă ochii: suntem mici şi alergăm după acadele, ne prefacem că facem ştiinţă şi rachete când, în fapt, fugim de moarte, ne ascundem după iscoade şi rânjim forţat pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva de făcut. Suntem nişte maimuţe care au pus mâna pe ustensile, şi asta pentru că ne plictiseam, ne doream să fim viteji ca leul sau ca tigrul, râvneam la zbor şi la păsări. Nu evoluţia a ridicat ştacheta, ci plictisul, nevoia de a te scoate din braţe, din moliciunea cu care-am fost stigmatizaţi la naştere, de neputinţa cu care ne-am înzestrat de-ndată ce am fost aruncaţi pe pământ.