Am militat, să-i spunem, mereu pentru ideea aceasta – oamenii nu pot fi citiţi. Aşa este, însă pe jumătate. Există totuşi o „categorie” de oameni, îi recunoşti foarte uşor, care pot fi citiţi. Nu există neapărat nişte lucruri pe care le fac într-un anume fel, ori poate nişte schiţe foarte bine trasate, dar există, să zicem, nişte măşti care trădează, iar cea mai importantă este masca inteligenţei. Toţi sunt inteligenţi, ştiu cum stau lucrurile!
De exemplu, o să auzi mereu tot felul de indivizi vorbind despre ei laudativ, cât sunt ei de versatili, sofisticaţi, greu de citit. Ei bine, ăştia sunt cel mai uşor de citit, sunt aşa de uşor de citit, încât, dacă te chinui un pic mai mult, îi poţi convinge de nişte lucruri pe care cu siguranţă nu le-ar fi "pâlpâit" niciodată. Să nu uităm că mulţi aşa îşi iau zilele! E o hipnoză, să-i spunem, barbară!
Există totuşi o specie aparte, destul de simplă, fără de sclipire, seacă. Aceştia sunt indivizii asemenea gândacilor, ori a oilor. Unde i-ai pune, din orice poziţie, ai putea de dinainte să-ţi dai seama pe ce drum o iau. Ăştia sunt aşa de goi spiritual, de seci, încât şi pietrele par mai umane. Îi vezi ahtiaţi după produse, după imagine, modă, tot felul de lucruri, zorzoane, care mai de care, tot felul de invenţii menite, construite cu scopul de a-i scoate din peşteră. Numai că, să fim serioşi, orice produs te duce tot în peşteră! Şi pe lângă faptul că sunt extrem de urâţi spiritual sunt şi enervant de plictisitori, le poţi răspunde în timp ce te gândeşti la cât de proşti sunt. Practic, poţi „conversa” cu ei, iar lumina neuronilor să fie stinsă.
Nici nu ai de ce să te superi pe aceşti oameni, sunt aşa de fascinanţi în prostia lor, în felul lor de a concepe lumea în care trăiesc, weltanschauung-ul lor l-ar face gelos şi pe Heidegger! Şi asta pentru că toţi sunt complicaţi, au aşa multe probleme în a alege tot felul de produse, unele mai incredibile decât altele, încât nici nu poţi concepe travaliul năvălirilor neuronale. Aceşti oameni sunt incredibili prin faptul că sunt exact ca nişte gândaci, meniţi să behăie, să spurce cu orice ocazie simplul fapt de a fi în viaţă. Iar adevăratul masacru începe când îşi dau seama că pot emite judecăţi de valoare. Până nu-ţi dă prostul cu tifla…nu se poate. Până nu iese el în evidenţă cu ceva, nu se lasă. Însă, nu ştiu cum se face, dar mereu o face din peşteră. Ăştia sunt cei care mimează inteligenţa.
Mai sunt unii, la fel de interesanţi, care mimează seducţia, aceşti Don Juani de Caracal, goi şi la propriu şi la figurat. Cu texte furate de pe net, probabil luate de la unul ca mine, dau cu tupeu, merg în faţă, exact ca vacile. Se ung cu ulei pe corp, îşi antrenează muşchii în toate poziţiile, mai puţin muşchii creierelor, acolo este mai greu. Sunt disciplinaţi, ordonaţi, banali. Probabil, după ce le asculţi inepţiile o oră, două, te apucă durerea de cap.
