Totul este uşor în lumea noastră

Ascultam o nebunie, cum că o persoană poate să scrie, dar cu timpul să-şi dea drumul la scris, de parcă scrisul vine din mânecă şi se scutură prin conturul efemer al creionului, şi nu al minţii. Dacă nu ai minte, gânduri, idei, de unde vrei să-ţi vină scrisul în mânecă, de unde? Până aflăm măreţul răspuns, noi să ne vedem de lucrurile noastre şi să aşteptăm un nou cutremur în viaţa noastră banală. Dacă totul ar fi plat, dacă viaţa s-ar rezuma doar la situaţii fără iz de tremur şi întrebare, oare nu ne-am plictisi în propria noastră mediocritate? Sigur, nu aşa arată un raţionament pentru a face o crimă, doar că te plictiseai, dar dacă lumea s-ar închina la picioarele tale, la tot ceea ce ai vrea tu, ţi-ar mai veni poftă să mănânci, să te strecori afară? În primul rând, ai fi sedus de propria ta neputinţă, de propria baltă de iluzii plânse de certitudini. În al doilea rând, ai fi exact ca Sisif, captiv şi totuşi liber! În al treilea rând, viaţa nu este frumoasă dacă are o singură culoare, dacă totul se rezumă la voinţa noastră goală. Cele mai mari eşecuri au fost produse din excesul de fericire, când oamenii au ajuns să-şi spună că s-au săturat, lezaţi fiind de propria lor minciună…

Ceea ce eşti este frumos aşa…

   

    Fiecare clipă merită să fie sorbită de noi, de nesaţul sângelui din noi, nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de iluzia fericirii nepământene, trebuie, chiar dacă ne este greu, să încercăm să parcurgem fiecare secundă cu minciuna supremă de a te poticni în ceva mic, dar totuşi mare.

     

Nu cred că ne este dat să suportăm chinul fericirii, noi aşa mici, cu nişte iluzii aşa mari; ar fi păcat şi chiar banal să fim în continuă stare de exaltare, mai bine să ne cuprindem cu ceea ce avem, cu lumea noastră aşa murindă, cu himerele şi tot ceea ce nu ne convine, pentru că, fie vorba, nu avem nimic altceva mai bun de făcut decât să ne ducem viaţa în braţe ca bietul Sisif.  Citeşte mai departe...

Durere sau adaos la fericire

    

    Viaţa nu ar trebui să doară niciodată; dacă tot avem atâtea promisiuni ascetice, ar trebui, măcar acum, să ne fie mai uşor, să ne spunem că luăm parte la ceva mare, aşa de mare încât devine mic. Nu cred că există fiinţă umană care să-şi propună să sufere, dar uite că tot suferim, nu ne mulţumim cu nimic, pierdem câte un strop din noi, în fiecare zi, şi totuşi noi nu ne mai săturăm să plângem. De unde vin lacrimile? Nu, oare, din mănunchiul orgolios, din foşnetul găunos de ardoare, poate din ciocnirea cu o altă lume? Cert, ele vin, fie că zâmbim cu ele, fie că ne sărăm la fel de mult cu ele… Ce este totuşi ciudat la noi este că suferim cu totul, că trupul în scorbura sa ţine să arate că e mult mai mult decât o adunătură de oase, că totul se strânge într-un punct de fugă ce ţine să sufoce şi ultima pată de autenticitate carnală, că este, fie că nu vrem sau că vrem, o bătălie de forţe ce pocnesc în noi. Ele ne spun că suferim şi tot ele ne arată că zâmbim. Omul nu este un ocean monstruos, este cât se poate de real, păgân în ale cerurilor şi totuşi mare, deşi eu aş spune că e umil, sau nu e? Oricum, ideea este simplă, omul nu este zeu, nu o să fie şi nici nu are de ce să fie! Poate că frumuseţea fiecărei reuşite constă în naturaleţea cu care muncim, în ghiontul dintre două slujbe sau chiar în patul mincinos al unui străin. Dar, parcă nu sună bine, nu? Să ne mulţumim cu aşa puţin?   

,,Sus şi jos" sau un ghimpe ce stă pitit între o lacrimă şi un zâmbet

      Am învăţat de mici că nu este bine să suferim, să ne lăsăm conduşi de pata efemeră a lacrimilor. Racilele au fost, mereu, un mister tăios de care ne fereau părinţii cu ardoare. Dar frica de frică nu a sucombată niciodată, ea a fost întreţinută cu fiecare idee de bunăstare ce era menită să ne scoată din durere. De fiecare dată când ne durea ceva sau când ne doare, facem apel la minciună, la acel produs farmaceutic ce ţine cu tăiş să te scoată din focul încrucişat al insuportabilului. Cu toate acestea, fuga de durere, dacă stăm să privim aşa, nu a fost niciodată salvată, poate ţinută în viaţă. Orice individ ţanţoş, pus pe şotii, o să fie sortit unei prăpăstii pe măsura faptelor sale. Nimeni nu scapă de suferinţă, nu am avea cum de altfel, nu am mai fi noi, am ieşi din condiţia de om, am scoate din noi tocmai omenescul, prea omenescul, cum ar spune Nietzsche. 

     Frumuseţea omului se găseşte în sinceritatea lacrimilor sale. Când agonia te cuprinde, fie că e fericită sau tristă, te laşi vânat de prăpastia lacrimilor tale, cele care te fac frumos şi sincer. Ele te pornesc împotriva iluziilor tale. În spaţiul lacrimal găseşti zâmbetul şi orgasmul fiecărei himere. Fericirea se construieşte cu focul lacrimilor, cu mirosul sublim al erotismului îmbrăţişat de durere. Jocul este cel care ne pune pe o scenă şi nu scena în sine. Şi atunci, ceea ce ne conduce spre prăpastie este şi ceea ce ne-nalţă; chiar dacă există foc, trebuie să fie şi apă, ca noi să putem să trăim cu adevărat. Din acest motiv o lacrimă o să ţâşnească din tine şi când eşti pe moarte şi când te laşi pierdut de focul corporalităţii tale, de sexualitatea crescândă, care uniformizează şi banalizează, căci sexul este poarta comună a omenirii, dacă ar fi să ne luăm după Cioran. Şi, ca să înţelegem mult mai bine totul, trebuie să vedem că dincolo de o lume perfectă stă o lume imperfectă, o lume ce ţine să ne ridice, să ne poarte spre o nevoie fericită. 

      Nu există o stare de exaltare continuă, sinonimul fericirii, ci un ţinut în care forţele negative se îmbină cu cele pozitive. ,,Sus şi jos" este cântarul cel fără de calcul, este jocul viril, uns cu toate alifiile, cel care ne pune la încercare, cel care ne dă de mâncare în măsura în care ne şi flămânzeşte. Eşti sus, dar o să fii jos şi invers… Nu există armonie şi tipare metrice în spaţiul cauzal al omului, există joc şi dans, lacrimi şi zâmbete, un cor ce ţine să ne cânte cu dizarmonia faptelor noastre, cele pe care încercăm cu atâta violenţă să le sucombăm. Să nu uităm - jos şi sus… 

Augustin - Problema răului ca privatio boni

Problema binelui nu poate fi gândită în lipsa problemei răului, căci, antagonice, cele două se raportează una la alta; binele și răul se definesc reciproc, unul ca absența celuilalt, unul ca opusul celuilalt, aproape tautologic, binele ca non-rău, iar răul ca non-bine. Binele și răul au fost privite diferit de filosofi; binele lui Empedocle este armonia și prietenia, iar răul este cearta și, prin oglindire a binelui, dizarmonia; pentru pitagorei, principiul răului este întunecos, gol, indefinit, în vreme ce principiul binelui este unitate, definit, luminos – calități ce, în gândirea pitagoreică, aparțin ființei; pentru Anaxagoras, principiul bun este inteligența, cel rău, indefinitul; iar, pentru Platon, răul era ființa schimbătoare, având principiul în neființă, adică în materie. Cât îl privește pe Plotin, acesta vede răul în lipsă de măsură și ordine, în materie, în neființă, dar nu numai, ci și ca adăugire a ceva străin naturii unui lucru. Și binele și răul augustinian? În considerarea răului, Augustin pornește de la filosofiile neoplatonice, cele care gândiseră răul ca neavând ființă, existență, fiind un accident, o lipsă, o privațiune. Răul este dizarmonie (în măsura în care haosul poate fi considerat dizarmonic, înțeles ca dez-ordonat / ne-ordonat) și idefinit, fiind înaintea definirii divine, înaintea ființei, este haos și este (aproape) nimic, este materie, unde pentru pitagorei ființei îi aparțin și principiile răului. „Astfel, identificarea binelui cu ființa, iar a răului cu neantul, sunt idei platonice.“Augustin identifică binele suprem cu divinitatea, o divinitate ce creează ex nihilo, iar nu dintr-o materie brută co-existentă divinului – după cum susținea doctrina maniheiană – pe care Augustin, deși o va accepta înainte de convertire, incertitudinile cu privire la creație fiindu-i domolite de aceasta, o va respinge ulterior. Renunțând la această doctrină, Augustin respinge și ideea platonică a creării lumii, așa cum apare expusă în Timaeus, a unui (dumne)zeu ce dorește o lume care să-i fie asemenea pe cât cu putință, o lume cât mai apropiată de perfecțiunea ce-i este specifică, cea mai bună lume posibilă, unica lume, o lume făurită pornind de la lumea ideilor, perfectă, pe care demiurgul o imită, dar care nu poate decât să ordoneze materia haotică pre-existentă, asemenea unui artizan ce făurește din materie brută o operă de artă, ce creează din ceea ce-i este dat, la îndemână, precum un sculptor în fața unui bloc de piatră ce nu știe încă ce-i ascunde materia, de-i va ceda, de i se va opune, ce defecte stau ghemuite în rocă, ferite de privirile creatorului.  Astfel, pentru Augustin, lumea este creată dintr-o materie ce ia ființă deja formată, crearea materie fiind simultană cu luarea formei, iar nu premergătoare, o materie creată din nimic și modelată în același timp. Ordonarea materiei haotice desprea care vorbea Platon are loc, pentru Augustin, în momentul în care materia începe să existe, existență determinată de, și ulterioare lui, Dumnezeu. Totuși, în cartea a XII-a, Augustin spune că „acel întreg [din care a luat formă creația] nu era aproape neant, fiindcă, pînă în acel moment, el era absolut fără formă, dar exista totuși ceva, care ar fi putut să capete formă. Căci Tu, o, Doamne, ai făcut lumea dintr-o materie lipisită de formă, pe care ai creat-o din ceva aproape de nimic, un nimic din care aveai mai apoi să faci pe cele mărețe, pe care noi, fiii oamenilor, le admirăm“ și pare a aminti, într-o oarecare măsură, ideea platonică a lumii create din ceva existent anterior creației, acest aproapre nimic, dar totuși ceva putând fi gândit ca materia in-formată, haotică, de care vorbea Platon. Însă, neputând exista înaitea determinației, altfel fie spus, neputând lua ființă fără a lua totodată și formă, materia nu poate preexista formei, ci are o simplă anterioritate temporală. 

Fericirea ca dinamită

     

      Orice om are o piaţă proprie, un ţinut care are să-i fie prilej de desfătare sau judecată. Scena vieţii noastre este foarte interesantă, ea reprezintă instanţă care adună cu foc orice posibilitate, cerne şi instaurează valori, falsifică şi dă cu biciul. Nimeni nu se poate sustrage din jocul lui. Ar fi culmea, să ajungi să fugi de tine? Nu se poate! Scena noastră este baia în care ne spălăm, spaţiul care înfulecă cenuşa de speranţă, locul care pune preţ pe orice mijloace. Aici suntem hărţuiţi, dar şi adulaţi. Nimeni nu este rege în interior. Fericirea nu vine în tăcere, în inerţie, ea ţine de dynamis*, de modul în care ne proiectăm nevoile sau cerinţele şi, odată cu toate acestea, vine şi modul natural de a te lăsa purtat de zâmbetul care o face posibilă. Dacă vrei să fii fericit, atunci aleargă! 




* putere, potenţialitate

Despre fericire

       Toată lumea este cu fericirea pe buze, de parcă am merge la piaţă şi acolo am lua o bucată de fericire pe pâine. Totul se raportează la ea! Dar, oare ce este fericirea? Nu cred că există un concept care să facă ravagii, care să sufoce la propriu relaţii şi care să aducă războaie. Paradoxal, fericirea comite crime, produce şi întreţine o lume în care se nasc tot felul de situaţii obscure, închise, ascunse de propriile lor nuanţe şi, deci, transvaluate într-un plan ce nu mai are nicio legătură cu punctul iniţial, acel urstoff care aduce bunăstarea. Ţin minte că, de Crăciun, după ce am asistat la un concert caritabil, am luat un taxi, hotărât fiind să ajung acasă. La un moment dat, mi-am dat seama că tipul „mă fură“ şi am hotărât să-l las să o facă, ghidat fiind de o întrebare. Şi, în timp ce omul „mă fura“ frumos, îl întreb: Dar, de ce faci asta? Răspunsul lui a fost foarte interesant: Pentru că e Crăciun, trebuie să pun ceva pe masă! Ei bine, lume bună, fericirea pentru omul de faţă înseamnă să pună ceva pe masă de Crăciun, să fure în spiritul sărbătorii şi să-şi vadă liniştit de viaţă. Pentru o persoană care este infectată cu un microb, fericirea este tocmai tratamentul salvator, dătător de speranţă şi viaţă. Fericirea, pentru un fumător, o să fie un local în care se fumează în draci. În schimb, pentru un nefumător, localul ar trebui să fie curat, nepoluat la propriu. Contextul care îi leagă pe cei doi este tocmai masa la care stau, iar mâinile lor pot fi ghidate de iubirea ce-i aduce laolaltă, totul fiind în spaţiul fericirii. A cui fericire? A lui? A ei? Cine face compromisul? Cam aşa stau lucrurile în general, oamenii se ceartă pentru că sunt prea siguri pe ei, nu pentru că nu ştiu nimic, aşa cum spunea Socrate, ci pentru că ştiu ce vor, uitând să mai vadă şi în cel de lângă el ceva, trecând peste faptul că se află într-un compromis, şi nu într-un cadru de dominaţie. Şi, uite aşa, războiul se cerne, toţi ştiu ce vor! Hai să nu mai ştim ce vrem, hai să nu mai ştim nimic, ne certăm pentru că ştim, nu pentru că nu ştim. Ar fi mult mai simplu să privim în gesturi şi nuanţe ascunse, decât în gânduri sau idei abstracte. Fericirea nu există, este doar piatră care ne face să ne omorâm, nu există o stare continuă de exaltare aşa cum călugării se laudă şi, dacă ar exista, atunci am fi în acord cu armonia, care tocmai că presupune şi entropia. Deci, a trăi în fericire înseamnă a te lasă sedus de privirea copilului care nu ştie nimic. Copilul întreabă mereu, el este în căutare de incertitudini, doar ca să se joace cu ele. Noi căutăm sensuri clare, noi nu mai privim clanţa aşa cum o face copilul. De aceea, ziua este mai mică pentru noi şi mai mare pentru ei. În fond, ultima fază a metamorfozei presupune tocmai întoarcerea la inocenţă.  

Offshore ascultă:

Anonim

       Lucrurile rătăcite or să-mi spună că ploaia tace. Acel lin ce te alină, în dor o să dispară. Acum te pierzi în anonimat. Risc să fiu laconic, dar lumea tace în dezordine şi zgomot. Ei vor să-şi găsească suflul! Ei vor sensul! Şi tăcerea este un răspuns, leagă sensul. Există oameni care leagă haosul, reuşind să găsească punctul care să susţină armonia. De fapt, avem nevoie de structură şi de haos, căci nu putem să găsim sensul în ordine, ar fi banal! 

    Fericirea, acel lucru care ne face să plângem de atâtea ori, acel imposibil, încearcă să ne spună că lacrima are culoare. Viața ta este în anonimat! Timpul este necunoscut, tu eşti necunoscut, persoana de lângă tine râde fals, lumea e bizară. În schimb, există acele mici lucruri care-ţi scot la iveală, de fiecare dată, şi care te surprind, o nouă persoană. Te pierzi în discuţii lungi şi firave, iar răspunsul îl găseşti în linişte. Chipul din oglindă te urăşte pentru că nu-i oferi un răspuns, iar drumul ce-l porţi te constrânge să nu te constrângi. Vrei răspunsuri? Un teolog creştin o să-ţi spună că fericirea e dincolo. Un utilitarist o să-ţi arate că ai fost fericit cinci minute, însă, cum ai făcut asta, nu ştie! Un anatomist spunea că, până la urmă, tot animale suntem. Cum ar suna – tăcerea porcului? Un istoric o să-ţi spună că, pentru francezii secolului al XVII-lea, cafeaua şi ciocolata caldă erau un prilej de fericire. Un filosof o să fie prea ocupat să-ţi prezinte un miliard de posibilităţi, fără să găsească vreo posibilitate sinceră. Un sofist o să găsească un miliard de posibilităţi şi o să-ţi spună că nu e filosof. Ce sincer!

Întoarce-te La Tine

     De multe ori pretind că mă cunosc și nu știu de ce o fac...Fiecare fals propriu, până la urmă, se întoarce împotriva noastră. Abordare, sadism și cruzime, totul pentru o viață care, în esență, este trăită în prisma morții. Ce pot spune despre noi dacă totul este aparent real, dacă eu nici nu știu ce vreau de la mine, dacă albastrul este verde?...ce pot spune? Mă gândesc, oare ce este „specialul“? O să ajung să găsesc fericirea în durere, sau poate acest lucru este chiar acel „lucru“ care arată că fericirea, ca să fie fericită, trebuie să fie tristă. Fericirea fericită își are obârșia în fericirea tristă, de acolo pleacă, de acolo se întreabă. De fapt, ăsta e primul lucru pe care-l face fericirea – se întreabă dacă este fericită. Argumentele, sau ce or' mai fi, nu au sens...nimeni nu vrea să salveze lumea, nimeni nu iubește doar de dragul de a iubi, în toți există siniubire! Toți creștinii îl iubesc pe Iisus, toți vor viață după moarte. Nici un filosof nu scrie o carte pentru lume, nici unul, o face pentru el! Fericirea de multe ori se împletește cu sacrificiul, fericirea adevărată înseamnă fericirea altora. Aceasta este fericirea fericită, fața ei este pură, în Ea nu există argumente și norme... Atât cât putem, atât cât ne luptăm, atât cât rupem un zâmbet. Este minunat! Căci raza noastră este mică...