(Recenzie) Dimensiuni și perspective etice asupra barbariei actuale de George Colang, Editura Eikon, 2018

Despre ce este această carte? Nu aș putea să intru în detalii așa cum sunt prezente în carte, dar pentru mine este relevant discursul despre valori morale. Deși în carte găsim cele mai ascunse forme de manipulare în viața socială, de la limbaj abscons la forme subtile de a folosi imaginea în masacre și înfometare, barbaria apare ca proces prin care barbarismul – ca amfibologie – întreține diferența dintre păturile sociale. Cartea nu face deloc un apel la ideologie, chiar demonstrează că valorile morale stau la baza ideologiei și astfel, prin dialectică, orice soi de politică se transformă în demagogie.

În esență, discursul cărții se reduce la apelul făcut la valorile morale. În repetate rânduri, ne arată autorul, eticul dispare, iar oamenii nu mai resimt nevoia să facă apel la sinceritate, ci la artefacte și retușuri de a masca vicleșuguri sociale. Astfel, iubirea devine comercială, se află la raft, poate fi cumpărată în rate, este la îndemână, în lumea virtuală, la colț de stradă, peste tot.

Cine este însă noul barbar? Este oare omul de rând, ajuns acum Supraom de masă, ori Dumnezeu? Omul a fugit de barbarie, dar a căzut în barbarie. Cine este atunci civilizatul? Barbarul rafinat, căci pentru autor orice formă de civilizare presupune un apel la diferențiere, deci în esență și civilizatul este un barbar sofisticat, de mult ori mult mai nociv decât barbarul de la colț de stradă, naiv și supus culpei.

Astfel, fără să dezvălui prea multe, aș vrea să punctez că lucrarea se desfășoară în jurul ontologiei și nu cade în păcatul prozelitismului, nu este de stânga ori de dreapta, nu este sociologie și nici nu pleacă de la premisa devianței, ci face apel la valori fundamentale, ocolind discursul neomarxist ori care ar putea fi prins cumva în mrejele vreunei ideologii. De aceea, numai în spațiul filosofiei putea să își găsească locul.

Andrei Georgiu

Interviu cu George Colang

La numai 27 de ani, George Colang se poate lăuda cu faptul că a reuşit să-şi lanseze o carte, are un blog ce în timp a căpătat notorietate, conduce o revistă de filosofie şi colaborează cu diverse reviste. Despre întreaga sa activitate şi nu numai vom vorbi in continuare cu acesta, care a fost de acord să-mi ofere un interviu.

Ilona Andrei: De unde a început şi către ce se îndreaptă pasiunea ta pentru filosofie?

George Colang: Cred că din liceu a început. Aveam un profesor care la ore îmi punea mereu o întrebare, evident care m-a sâcâit: “Cât din tine este tine?”. Şi cum eu eram prins şi cuprins de „realitatea sinelui” mi-a rămas fixată întrebarea aceasta. E o chestiune simpla, minoră, care m-a făcut sa aleg drumul acesta. Evident că nu am descoperit cât din mine este mine, m-am apropiat să spunem, dar este o chestiune simplă, care pană la urmă a avut ceva de spus in privinţa vieţii mele si, in fond, lucrurile simple sunt si cele care ne definesc. Chiar daca ne place sa vedem viaţa dintr-o perspectiva egocentrică si să credem că este important orice lucru din ea si orice lucru pe care îl facem, viaţa se rezuma la câteva lucruri simple, banale, care pot fi văzute foarte uşor, şi pe care nu le vedem, pentru ca suntem ocupaţi mereu cu lucrurile „importante”.

I.A.: In anul 2011 ai debutat cu cartea “Portretul omului contemporan: barbarul”. Cum ai trăit acel moment si cum il priveşti acum, după doi ani?

G.C.: A fost un proiect pragmatic. A început dintr-o idee de la un curs, un proiect comun pe care l-am avut cu Adela Gavrilescu. Am stat la un moment dat si ne-am gândit cum ar fi să scriem o carte pornind de la acest proiect si uite aşa am ajuns unde suntem. Era înainte de a intra la doctorat si m-am gândit că o să conteze cumva, era un exerciţiu în vederea admiterii. Însă, din punct de vedere ideatic, evident că lucrurile s-au schimbat, pentru că acum le văd un pic altfel, dar am şansa să le regândesc şi sa le rescriu prin teza de doctorat pe care o fac, pentru că tema este axata tot pe barbarie, tot pe contemporan, însă acum dintr-o perspectivă morală. Cartea, aşa cum a apărut in prima instanţă şi cum se afla acum pe piaţă, este axată mai mult pe o perspectivă fenomenologică a barbariei, iar morala se poate sustrage, se poate surprinde, dar nu iese la iveală aşa de uşor. Aici este un gând foarte interesant al lui Kant care cred că poate să surprindă exact ceea ce am făcut cu cartea si ceea ce vreau sa fac acum cu teza de doctorat: „Omul este într-adevăr destul de profan, însă umanitatea din el este sfântă.”. Când am scris cartea in 2011 am luat in calcul doar prima parte (omul este intr-adevăr destul de profan), uitând mereu partea a doua, că umanitatea din el este sfântă. Am descris omul din perspectiva profană mai mult, dând la o parte mereu moralitatea. Acum, să spunem că am mai îmbătrânit un pic şi voi lua în calcul tot citatul. ( râde)

Citeşte mai departe. Dă click aici. 

Jules Evans: Filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase

Dacă ar fi putut să picteze cartea, atunci Jules Evans cu siguranţă ar fi făcut apel la Şcoala din Atena de Rafael. De ce? Pentru că pictura exprimă diversitatea întregului faţă de parte. Aşa se face că-i avem pe Aristotel, Platon, Socrate, Heraclit, Pitagora, Epictet, Rufus, Seneca, Epicur, Diogene, Plutarh, dar şi scepticii puşi în acelaşi plan – cu toate filosofiile lor – iar în aceeaşi măsură avem parte de toate învăţăturile care rezultă din acest sincretism, totul fiind în avantajul nostru, al cititorilor. Autorul, chiar de la început, ne intrigă, ne arată că şcoala modernă nu mai păstrează nimic din idealul şcolii de la Atena. Acesta fiind punctul de plecare.

Împărţită în douăsprezece lecţii uşoare, cartea păstrează ceva din aerul unei şuete filosofice, sau al unei conferinţe menite a ne da o mână de ajutor în tumultul pe care-l simţim adesea în mediul cotidian. Este o încercare, chiar reuşită, de a ne întoarce la spiritul şi nobleţea de care ne-am îndepărtat cu atâta îndârjire. Chiar dacă filosofia nu a fost asociată, de-a lungul timpului, cu practicul, iată că autorul se încăpăţânează, chiar accentuează acest deficit, creând astfel un avantaj, un soi de revanşă existenţială adusă istoriei. Şi nu e vorba doar de un demers profesional, ci chiar personal: „Aveam nişte opinii şi deprinderi intelectuale toxice, […] Aceste opinii toxice se găseau în miezul suferinţei mele emoţionale. Emoţiile mele decurgeau din opiniile mele, făcându-mă să mă simt extrem de anxios în situaţii sociale şi deprimat atunci când acele situaţii nu evoluau bine.” Aşa se face că această carte se naşte din sinceritatea omului încercat, pus în situaţii concrete, şi nu din dorinţa lascivă de măgulire a ego-ului, sau poate o victimizare de dragul victimizării de a culege faimă şi notorietate profesională. Nici vorbă.

Începând cu Socrate. Ce putem culege din învăţăturile sale? În primul rând, Socrate ne învaţă să ne întoarcem la noi înşine, să ne găsim miezul dificultăţilor în bătălia sentimentelor. Dacă ar fi să facem apel la Socrate, atunci am învăţa că necazurile nu provin exclusiv din cauze materiale. De unde rezultă că soluţiile nu trebuie să fie neapărat materiale. Folosind „metoda socratică” – după cum afirmă autorul – putem să ajungem la noi înşine, la capcanele pe care ni le întindem fără să fim nevoiţi să ne „vindecăm” farmaceutic, psihologic, psihic, etc. Putem să găsim cauza necazului şi fără să cheltuim bani pe medicamente ori pe tratamente sofisticate. Este suficient să înţelegem că totul se învârte jurul gândurilor noastre, iar apoi totul vine de la sine.

De la Epictet ar trebui să învăţăm să ne stăpânim, să fim stoici în faţă năvălirilor viscerale. Dacă ar fi să rămânem cu ceva de la gândirea stoică, atunci am rămâne cu faptul că unele lucruri nu pot fi controlate, fiind independente de voinţa noastră. De unde, evident, apare imposibilitatea de a pune în act orice fantasmă. Însă, la fel ca gândirea socratică, stoicismul afirmă că putem controla opiniile. În fond, ele sunt singurele care ne perturbă limpezimea, chiar spulberând-o fără milă. „Indivizii cu anxietate socială, de exemplu, sunt obsedaţi de ceea ce cred ceilalţi oameni despre ei. Devin nervoşi, paranoici, furioşi şi neajutoraţi, totul din cauza unei totale fixaţii asupra opiniilor împărtăşite de către alţi oameni – pe care ei nu le pot controla.”

Pe aceeaşi linie cu Epictet vine şi Rufus. Astfel, antrenamentul filosofic presupune moderaţie şi exerciţiu. Nu poţi să pui în aplicare nici o învăţătură dacă nu eşti pregătit să înduri, chiar să treci prin toate etapele pregătitoare desăvârşirii de sine. Şi nu e simplu, e dificil, dar ţelul trebuie să fie mai presus decât plăcerea de moment.

Dacă nu ştim cum să ne controlăm furia, atunci cu siguranţă trebuie să luăm contact cu învăţăturile lui Seneca. Primul tratat de „anger management” a fost scris de el şi stă ca manifest pentru toate studiile dezvoltate ulterior. „Dacă aşteptările hiperoptimiste sunt una dintre cauzele principale ale furiei, atunci leacul este să ne coborâm aşteptările, să încercăm a le aduce mai aproape de realitate, astfel încât să nu ne mai simţim mereu trădaţi de lume. Stoicul încearcă să vadă lumea aşa cum este realmente în loc să-i pretindă a se conforma speranţelor sale.” În limbajul nietzschean, asta ar însemna să nu te laşi condus de idealuri. Aceasta a fost sesiunea de dimineaţă!

La prânz, un soi de hedonism! La polul oarecum opus, Epicur ne propune să savurăm clipa. Carpe Diem! Să ne dedăm plăcerilor şi să năvălim dincolo de orice dispute, să facem din fiecare zi o nouă viaţă, să înţelegem, aşa cum ar fi spus şi stoicii, că nu totul se învârte în jurul nostru, iar dacă lucrurile sunt aşa, atunci cu siguranţă nu avem nimic de pierdut dacă fentăm destinul. De aici ar trebui să ne rămână beţia sentimentelor şi zâmbetul de a trece cu brio orice încercare. Chiar şi aşa – „Dacă Epicur a fost un hedonist, a fost unul foarte auster şi raţional. A deţinut puţine bunuri şi a adoptat o dietă simplă: pâine, măsline şi apă. În zilele deosebite de sărbătoare, putea să guste puţină brânză.”

Prima sesiune de după-amiază, avem mistici şi sceptici! Heraclit ne arată că natura curge şi se varsă în noi. „Mirabilul centru” al lui Rilke îşi găseşte obârşia în Poemul naturii al lui Heraclit. Când vorbim de foc, logos, mişcare, nu putem să nu ne gândim că nu ne aflăm în contact cu natura. Suntem legaţi şi conectaţi la acest mister înconjurător. Iar singurul lucru care ne poate surprinde în toată autenticitatea nu poate fi nimic altceva decât mişcarea. Într-un limbaj mai nuanţat, devenirea. Să nu uităm ce spunea Heraclit: „Nimeni nu se poate scălda de două ori în acelaşi râu, căci mereu altele sunt apele în care te scufunzi.” De la Pitagora ar trebui să ne rămână, pe lângă proverbele iscusite, ideea că există o armonie care ne cuprinde şi ne salvează de la orice pericol. În fond, totul este construit armonios de noi. Cu toate acestea, scepticii ne învaţă să punem la îndoială aceste constructe care par ineluctabile. Dacă pitagoreicii ne dau dârzenia matematicianului, scepticii ne dau ironia, iscusinţa de a o lua de la capăt şi a pune la îndoială şi cele mai criptate „soluţii”.

Citeşte mai departe acest articol, dă click aici. 

Recenzie Portretul Omului Contemporan.Barbarul de Igor Ursenco

Mutantul perpetuu (O viziune critică la „Portretul omului contemporan. Barbarul”)

de Igor Ursenco

Într-un secol care promovează superficialitatea etică și grobianismul estetic, orice gest de împotrivire la gregarismul cultural tot mai generalizat mi se pare demn de toată atenția și diseminarea cuvenită printre cititori. E și cazul volumului „Portretul omului contemporan. Barbarul”, apărut în ținută grafică impecabilă la editura „Minerva”.

Tinerii filozofi și culturologi George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își provoacă cititorul ─ chiar la primul lor opus ─ să scruteze fără urmă de teamă „portretul omului contemporan” și, mai ales, gradul de onestitate cu sine însuși. Pornind de la ipoteza că „barbarul este pruncul natural al civilizatului!”( afișat în Argumentul cărții), autorii sunt perfect dispuși ─ și echipați, trebuie să precizez! ─ pentru o incursiune postmodernă în mecanismul de funcționare a mentalității umane, rămase, se pare, nealterată în procesul evolutiv.

Aș risca să afirm că e o încercare post-barbariană pe deplin empatică de a susține în cheie freudiană că „barbarii nu au năvălit dintr-un ținut îndepărtat, de la vreun capăt al pământului uitat de exploratori prea visători, nici că s-ar fi aciuat în sânul civilizației de unde, odată voinici, s-ar fi avântat asupra părintelui adoptiv”. Fragmentul invocat dă seamă, printre altele, și de un stil savuros ce își merită toată investiția intelectuală inițială.

Documentat riguros, cu trimiteri bibliografice stratificate în varii domenii ale gândirii iscoditoare (filosofie, estetică, retorică, ideologie, etică etc), studiul face o incursiune pertinentă în imaginarul antropologic al omenirii, permițând la un moment dat că ar fi posibilă depășirea egocentrismului. Pentru această întreprindere nobilă (cu sens direct și figurat), George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu își epuizează, pe rând, toate îndoielile epistemiologice, sfârșind prin a identifica un răspuns clar și pe deplin angajant: „e posibil a-l recepta pe barbar ca fiind celălalt, barbarul din noi, ori drept barbarul civilizat care privește spre civilizatul barbar!”. Astfel că nedumerirea lui Friedrich Schiller ─ „Cum se face totuși că suntem încă și vom fi întotdeauna barbari? ─ care îi îndemna pe autori să își structureze, inspirat, volumul comun pe trei capitole (Hermeneutica barbarului, Estetica barbară, Etica barbară) pare să fi urmat coerent firul „continuității termenului, cât și a referentului” vizați.

Trebuie să menționez aici că tentația descriptivă de calificative („primitiv, sălbatic, crud, nemilos, barbar, necivilizat, străin, altul, celălalt, diferit”) se ramifică treptat la dimensiunile unei grile transdiciplinare, pe care aș numi-o „heterotopică” (în accepțiunea foucaultiană). La acest lucru contribuie și stilul unitar abordat, perfect credibil, având în vedere că ultimul aduce împreună două spirite aflate pe cale afirmării critice. De aici și meritul incontestabil al lucrării destinate să întrevadă trans-„barbarismul” în „portretul omului contemporan”, culminând cu avertizări absolut valabile asupra pericolelor ─ din păcate tot mai amenințătoare ca oricând în istoria umanității ─ de genocid cultural și anihilare fizică! Or, acest lucru mi-ar permite să fac referință la „Ipoteza Colang-Gavrilescu”, conform căreia alteritatea se perpetuează în imaginea deformatoare a marginalizării, fiind de datoria minților strălucite să resuscite umanitatea de câte ori ajunge pe buza genunii istorice și pe mâinile autocraților însetați de putere nelimitată.

După felul cum și-au structurat titlul primei lor cărți, bănuiesc că cei doi autori promițători ─ George Cosmin Colang și Adela Gavrilescu ─ intenționează să recidiveze editorial cu justificată îndreptățire. Voi aștepta cu interes nedisimulat următorul lor titlu ─ colectiv sau individual ─ pe care l-aș dori cu adevărat polifonic. Trecuți cu bine de prima lecție a alterității, am toată convingerea că cei doi autori sunt conștienți că adevărata valoare scripturală se manifestă prin expunerea alternantă a ideilor, argumentare în contradictoriu, suplimentare critică reciprocă și autodeconstrucție derrideană, dar și de comprehensiune etică capabilă să depășească combativitatea humorală primitivă.

Igor Ursenco, 12 septembrie, Baia Mare