Tot ce putem face acum este să zâmbim. O să zâmbim atunci când ne uităm la cer. O să îmbrațișez viața așa cum o făceam cu tine. Natura o să-mi clipească. La început, pe ascuns, o să ascundă zbuciumul într-o lume necunoscută mie. Și atunci știu că lumina o să apară. Știu că drumul meu pierdut, fără sens, o să mă conducă divin spre o veşnică şi eternă reîntoarcere. Și, de aici, crescendo ancestral spre un alt decor. Un decor, un adevăr, o miniciună, atavism! Eu sunt cel pus în slujba omenirii. Eu sunt cel sfâșiat de apropiați. Adulat de criminalii timpului. Eu sunt cel ce va ridica primul privirea în lume. Și, totuși, lumea mea se scaldă în banal. Prefer un pian anost în cazul în care viața este fără de muzică. Pe de alta parte, vreau ca timpul să pocnească în mii de flăcări. De timp aveam nevoie atunci când te iubeam. Dar timpul există? Și, totuși, el mă strecoară de atâtea ori într-o ordine inebranlabilă. Eu o să pier, dar timpul este imuabil. Cred că viața te învață să-ți atingi scopul. Viața este propedeutica morții. Răfuiala ce se așterne acum mă poartă, ea mă arată. Faţa mea este orgoliul durerii care zâmbeşte. Sărută cerul, ploaia, trecutul! Sărută aşa cum o făceai cu mine. Acum mă sting.
