Când glasul se lasă violat de nesaţul golului cu care te înveleşti în fiecare noapte, nu-ţi mai rămâne decât să respiri. Simţi că sângele îşi cheamă demonul peren să te vindece de nimicul în care te scufunzi. Orice căutare are în ea un iz de sexualitate efemeră ce-şi propune să te frământe aşa cum numai săracul cerşeşte. Cerşeşti golul care nu vine spre tine, tinzi şi te întinzi spre locuri prolixe, spre hotare care ţin de lumea interioră a instinctelor tale. Nu-ţi poţi ascunde instinctul, e ca şi cum ai încerca să vezi cu orice altceva în afară de ochi şi, astfel, ajungi să-ţi spui: Nu mai pot! Este totuşi normal să nu mai putem să vrem, să sperăm, să ne afundăm ca să ne ascultăm, dar nu avem ce să facem, căci lumea este ca o himeră care nu iartă pe nimeni, nici pe tine, acest ilustru monument intangibil care este cât se poate de tangibil. În proiecţia utopică a iluziilor tale cu care te laşi dezvelit în faţa celorlalţi, nu stă ascuns adevărul ferm care speri că te caracterizează, ci gândul anost că eşti la fel ca ceilalţi, un biet muritor ce îşi escamotează propriul destin. Și totuşi, şimţi că nu mai poţi, că totul se răsfrânge temător spre nimicul tău profilactic, simţi că şi florile au numai ghimpi ce tind cu venin să te agaţe, să îţi distragă cotul de sub obraz, calm şi curat, şi să te pună pe fugă. Noi nu fugim de ghimpi, ci de frica deictică cu care ne-a înzestrat instinctul. Până la urmă, avid de putere, şi, totuşi, ascuns după perdea, omul care nu mai poate nu este un cerşător anost care stă să moară, ci este poate tocmai pârghia care ocultează nevoile sale de a fi (alt) ceva. Ţipătul sinistru care cheamă la dans această neputinţă are originea în voinţa noastră de a ne depăşi instinctul curat de teamă.
Offshore ascultă:
