Câteodată

    Câteodată îţi vine să te cerţi mai mult ca pe oricare altul. Îţi vine să spinteci orice rămăşiţă virgină din tine. Câteodată, când te uiţi în oglindă, realizezi că, de fapt, tu nu eşti acolo, că imaginea din faţa ta ascunde un actor ce ţine să te mintă în fiecare zi cu tot felul de probleme şi iluzii. Câteodată trebuie să simţim ploaia, orice-am face, în orice tip de situaţie, înger sau demon, trebuie să răspundem pentru lacrimile noastre. Câteodată, chiar dacă nu ne place, trebuie să acceptăm că, dacă iubim, asta nu înseamnă că vom primi un răspuns pe măsură, că persoana din inima noastră, cu ochi şi buze de cristal se poate metamorfoza în cea mai mare himeră, în cel mai sărac om. Câteodată, chiar dacă plouă, simţim nevoia de o plimbare printre lacrimi, printre miile de stele, dătătoare de şanse şi de negoţ; în ele ne vom alina şi ne vom alinta într-un final. Cu toate astea, nu înseamnă că trebuie să ne dăm bătuţi, nu înseamnă că ni s-au înecat toate corăbiile, poate că apele s-au înnegrit, dar asta nu înseamnă mare lucru dacă ştim cum să ne purtăm, ştim şi cum să ne prefacem în săpun şi ape line, avide şi înhămate cu patos şi foc! Câteodată cuvintele nu mai au sens, nici logica nu are sens, nici absurdul nu mai capătă culoare, poate sunetele şi veninul din tine, urma cu care ai fost şantajat de persoana iubită, frunza cu care ai fost adormit de oceane. 

Căutare în ascuns

     De fiecare dată căutăm propriile noastre urme. Nu putem să ne descotorosim de propria noastră putoare, de mănunchiul de oase ce putrezesc lasciv în noi. Vrem, nu vrem, ajungem să ne hăituim chiar şi atunci când ne este lumea mai dragă. Chiar şi când vine soarele peste noi, tot căutăm falaciosul sau mirosul perfid al indecisului. Firea umană, dacă a fost vreodată cusută, a fost cu aţă de întrebare, cu nemulţumire şi iz de sictir. Poate că aşa arată imperativul evoluţiei. Ne-am săturat să mai muşcăm porcul de coadă şi am trecut astfel la furculiţă. De aici şi importanţa măselelor de minte care or să dispară cu timpul. Evoluţia înlocuieşte himere cu oceane. În fine, ideea articolului de faţă ţine să ne arate că omul, plin de adrenalină, tinde să depăşească limitele impuse de corporalitate, dar, cu toate astea, el uită că nu nevoia de  concret îl înalţă, ci nevoia de pierzanie, de nimicnicie. Oricum, îmi place să cred că în toate se găseşte un sâmbure de adevăr şi că omul nu fuge toată viaţa după o poveste anostă. Căutăm şi scotocim tocmai pentru că nu avem pârghii, că suntem mici şi totuşi mari, că ne dorim să strângem incognoscibilul sub degetul nostru mic doar ca să ne jucăm cu seducţia poveştilor noastre. Omul, acest mamifer feroce cu gânduri-nalte şi obscure, acest ciot mic, lovit de tot felul de stele, caută în căutare să schimbe moştenirea animalică, caută să se rupă de natura lui sfântă, cea mundană, vrea să fie supra, să treacă într-o nouă dimensiune, alături de proiecţii şi utopii de tot felul. În căutarea sa, omul adânceşte firea lucrurilor, o strânge doar ca să-i fie mai uşor. Toţi fugim de dezordine, dar uităm că suntem un mănunchi haotic, avid de putere, suntem un concurs de împrejurări în care se găseşte însăşi coerciţia. Avem nevoie de libertate şi totuşi noi suntem propria noastră închisoare, propria baltă de sânge. Am uitat să mai fim în acord cu noi, ne-am îndepărtat aşa de mult de firea noastră cabalistică încât am ajuns să ne desenăm un nou decor, să trăim într-o nouă dimensiune, o realitate anostă şi perfidă ce ascunde adevărata noastră natura animalică. Hai să fim animalele ce-am fost şi să vedem că nu este aşa de rău! 

A fi cu picioarele pe pământ.

Omul nu este un lup de stepă, ci un căţel de casă.

            Am văzut că există tot felul de indivizi ancoraţi în realitate, care îi trag de urechi pe sărmanii visători. Dar, dacă ar fi să analizăm un pic mai mult, nu tocmai cel ce urechează uită să mă trăiască pe pământ? Să revenim cu picioarele pe pământ - Aşa arată îndemnul frustratului care fuge de viaţa lui proprie. Să fim cu picioarele pe pământ înseamnă tocmai să analizam viaţa în toată complexitatea ei, să nu fugim de ceea ce pare abscons, să nu ne mulţumim cu puţin, să nu trăim, culmea, printre stele. Cei care atacă cu ardoare, aducând tot felul de motive plauzibile în favoarea lor, nu fac decât să se adâncească în propria lor nenorocire. Nu cel ce caută, ce nu se lasă vânat de răspunsuri clare, finite, este cu capul în nori, ci aceia care fug de responsabilitate, care aruncă în stânga şi în dreapta cu soluţii şi morale ieftine, arătând mereu cu degetul, ei sunt cei care nu trăiesc pe pământ. Mi-e scârbă! 

Offshore ascultă:

Despre ghinionul de a fi om

     

        Nu contează cum te văd cei din jurul tău, contează doar modul în care te priveşti. Fără să vrem descoperim teritorii, noi câmpuri de bătălie, tot felul de mijloace de a ne hărţui. Niciodată nu o să fim perfecţi în ochii noştri, o să ne dorim mai mult cu fiecare clipă. Cristofor Columb a descoperit America, noi am descoperit utopia fiinţei. Cel care nu a simţit evanescenţa vieţii nu a ajuns niciodată la el. Cel care nu a călcat niciodată prin cioburi, nu a atins paroxismul obscur al nimicului. Căutăm sensuri şi privim cauzal orice întâmplare de parcă fiecare situaţie ar ascunde un nod ce merită a fi dezlegat. Unele lucruri sunt făcute să fie în sine, fără a ne mai bate capul cu ele. Problema este că încercăm să prindem, de cele mai multe ori, ceea ce nu poate fi atins. Ineluctabilul derivă din neputinţa noastră de a ne cunoaşte şi nu din nevoia superficială de a destrăma totul cu iluzia că putem cunoaşte orice. Dacă noi nu ne cunoaştem pe noi, cum să ajungem la esenţa oricărei esenţe? Cum să dezgropăm lumi ce sunt moarte? 

Despre seducător şi miel

         Nu este nimic genial în a scrie ceva, este poate o modalitate de a seduce cititorul, de a-l pune în acord cu propriile sale gânduri care stau nesimţit ascunse în ultima pârghie a intelectului. Lumea se dezbină, vrem nu vrem, ajungem să ne lăsăm purtaţi de propriile noastre temeri. În jocul pricinuit de societate ajung să câştige doar cei care se lasă mai uşor vânaţi. De aceea, omul, dacă ar fi să urmărim schema postulată de mine, este predispus să se lase vânat sau măcinat de jocul vânătorului şi al mielului. Toţi spunem că suntem tari şi că avem potenţial inegalabil ce străpunge şi cele mai-nalte culmi, dar puţini reuşim cu adevărat să cunoaştem mai mult decât lungul nasului. Prădătorul este cel care pune preţ pe mijloace. Mielul este cel care vorbeşte din resentiment. Vocea lui este cutremurător de tare, dar ţipătul lui vine din frustrare, şi nu din tăria cu care se zdruncină lumea cuceritorului. Cel care se lasă sedus, mielul, aduce cu sine mirosul unei nopţi temătoare. Când vorbim de miel, avem în vedere o atitudine profilactică. Când vorbim de seducător, avem în vedere o atitudine cabalistică. Cele două atitudini se topesc în jurul veşniciei cu care se propagă voinţa colectivă a lumii. Lumea reprezintă voinţa incipitului, darul cu care se lasă botezaţi şi cei slabi, şi cei puternici. Este normal să existe relaţii ce ţin de ierarhizare, atâta timp cât în spaţiul proiectivităţii noastre se naşte şi dăinuie o atitudine haotică, ce trebuie oarecum prinsă, subordonată unor reguli, conduite ce ţin atât de natura specifică omului de a fi în lume, dar şi de modul în care cultul instinctului de conservare poate fi luat în seamă. Noi avem nevoie să fim apăraţi de „noi“. Mai exact, în goana după oblaţiune, cuceritorul adulmecă orice doar ca să-şi satisfacă orgoliul. În acelaşi timp, mielul trebuie să-şi asigure existenţa precară, zdruncinată de nevoia seducătorului de a erupe şi totodată mânată de frica cu care dansează însuşi mirosul mielului. 

Offshore ascultă: