Facultăţile din România

       

            Citeam astăzi pe undeva despre nişte studenţi Erasmus veniţi de prin Polonia, Franţa, Italia, la studiu în România. Toţi strigau în cor de faptul că românii ştiu multe limbi străine, că sunt inventivi, dar că, în acelaşi timp, sistemul de învăţământ de aici pute. Să fim totuşi atenţi, era vorba de facultăţile de stat, care, fie vorba, mai fac ceva în plus față de cele particulare.

            Să revenim însă cu picioarele pe pământ. Într-un studiu recent, România este pe primul loc în ce privește numărul de analfabeţi, şi pe ultimul loc în ce privea testele de competenţe în învăţământ din Europa. Evident, veţi spune că sunt critic, însă eu am de-a face cu oameni, cu instituţii de învăţământ superior, cu tot felul de profesori, cu tot felul de aşa-numiţi studenţi!  Dacă arunci un ochi prin instituţiile de învăţământ, dar dacă te uiţi mai atent, nu aşa cum procedează ARACIS şi alte instituţii de doi lei, o să vezi cum studenţii plătesc examenele, cum cumpără cărţi contrafăcute, cum îşi cumpără și rezultatele, cum te jignesc pentru prostia lor de doi bani. Facultăţile, şi în special cele particulare, s-au transformat, şi aici o citez pe o amică, în prestări de servicii; vii cu banul, primeşti diploma! Te duci pe piaţa forţei de muncă şi devii şef! Şi uite aşa, îi subjugi pe unii care se răscolesc cu Heidegger şi alte chestii de-astea inumane, din ceruri! Slavă domnului că am făcut o facultate cu adevărat profesionistă! Trăiască filosofia! Restul, dumnezeu cu mila! 

Cum să-i împaci pe cei care ţin la tine?

         M-am tot săturat să gândesc eu şi pentru alţii, să mă tot pun în pielea lor, să încerc cumva să-i salvez de la înec, de la propria lor amăgire. Poate că în conştiinţă se ascund cele mai de temut himere, poate de acolo se trage şi testamentul fiecărei lacrimi, dar chiar şi aşa, nimic parcă nu şterge dorinţa de a-i împăca pe toţi, chiar şi pe cei de neîmpăcat. Până la urmă, în ecuaţia asta misterioasă nu există vinovaţi, există doar soluţii de moment, pansamente de pus acolo unde se amestecă indolenţa cu doleanţa de a fi cucerit de nimeni şi de nimic. Dacă am avea pârghii, dacă am apăsa pe ele, aşa cum ne învaţă umila psihologie, poate că ne-am descărca la propriu de toate vocile care se ascund în noi. De fapt, nu zgomotul ne omoară, ci cântul, sonorul melodios al durerii, ochii lor, ai celor vinovaţi, ai nemernicilor de plâng neîncetat în capul tău.

            Oamenii nu pot fi împăcaţi, nu pot fi struniţi, oricât am încerca, unii chiar îşi doresc suferinţa, chiar şi-o toarnă în paharul sorţii, în clar-obscurul pigmentat cu nuanţe de venin. De ce aş suferi şi eu pentru amărăciunea lor? De ce aş fi părtaşul propriilor lor vicleşuguri? De ce nu aş putea să fiu un simplu egoist, să trec peste toate? De ce ar trebui să am eu remuşcări pentru ale lor oceane? Prea multe cuvinte, prea multe tornade, toate parcă ascuţite, purtate împotriva celui care se face că nu suferă. Cine suferă? Cel care spune că suferă, sau cel care nu spune? Există un termometru al focului dintre oceane? Putem noi să ne stăpânim cu adevărat? Să lăsăm totul, să las totul, să-mi spun că nu sunt vinovat pentru ei, să-mi spun că nu am cum să iubesc, dacă nu iubesc? Nu pot, nu am de ce să justific, de ce să mă ascund, nu mă pot împărţi în mii de oceane, nu-i pot mulţumi pe toţi, nu am cum, şi nu am de ce…

 Continuarea discontinuităţii: şi tu nu ţii la ei…

Jurnalul ei

           Mă gândeam aseară, când te mângâiam, să-ţi scriu un cuvânt în fiecare zi. Probabil că o să fiu leneş şi o să uit ce ţi-am promis, dar poate o să-mi spăl păcatele cumva. Sunt momente când simt că nu mai există nimic altceva decât dorinţa noastră de a ne ţine în braţe. Nimic nu este mai frumos, nimic nu este mai plin de semnificaţie decât să te văd pe tine în jurul meu. Poate că nu ar trebui să mă chinui să-ţi spun în cuvinte nişte lucruri în esenţă ascunse, probabil le cunoşti, trăindu-le, mai mult decât mine. Nu sunt bun la trăit, aş spune, poate că trăiesc mai mult în mine, în oceanul plin de frământări, însă m-am obişnuit să mă las invadat cu tine, să mă sting în timp ce mă aprinzi.

            Orice om se lasă condus de instincte, de pofte de animal, nu are cum să se sustragă acestui hău, nu are cum să se înşele, să-şi traseze singur zăvorul. Orice ar fi demonul din fiecare se lasă sedus doar ....Acum, mi-ai dat mesaj, mă duc să-ţi răspund şi revin. Gata, în mai puţin de 40 de minute o să ajungi la mine… 

Lecturi urbane

              Există o nouă metodă de a spune că citeşti, faci un harem pe un site de socializare, şi toţi, parcă struniţi, ca atunci când o armată se formează de luptă, se pun pe citit. Să fim serioşi, penibilul nu a atins deja cote ineluctabile, să fie oare nevoie de mai mult? Chiar avem nevoie să ne strângem toţi pe stradă, într-un parc, într-o bodegă, să citim? Să citim? Evident, cei care strunesc oile, au de câştigat un gram de imagine, de publicitate, de îndrumat nişte soldăţei cuminţi. În primul rând, un om care citeşte cu adevărat nu are nevoie să-l ţină cineva de mână ca să citească, nu are nevoie să fie stârnit în vreun fel, să fie pus pe poziţii de atac.

            Haitele atacă din slăbiciune, nu din forţă şi cutremur, un cititor desăvârşit nu citeşte la cheremul unor prostănaci care învârt două foi. Cultura nu se naşte pe stradă, chiar dacă se naşte, dar nu mulat, stimulat, ci de la sine, de la simplul fapt de a fi în acord cu dorinţa de a vrea să înveţi ceva. Aşa ar trebui să se cultive principiul, regula de doi lei a culturii curate. Cultura nu înseamnă mase, oameni aduşi şi puşi pe poziţii, căţei salivând a indolenţă; turma nu face decât să amplifice şi să monumentalizeze, cum bine spune Gustave le Bon, prostia şi goana după bombastic. 

Pentru ce luptăm?

            Ne trezim în fiecare dimineaţă şi ne uităm în oglindă. Acolo, în locul cel mai anost, în oceanul plin cu iluzii, găsim scânteia care ne va ţine de mână, ne va da puterea şi sărutul lumii în care trăim. De fapt, orice început de zi este ca un început de viaţă, ca un subtil dans ce ne înfăşoară cu o iluzie. Orice nouă zi este un avantajos teren ferm, un loc măcinat de iluzia că ieri a fost mai prost, că azi va fi mai bine, că orice am privi în urmă va fi cu mult mai urât decât începutul răzleţ şi inconştient al prezentului nostru. Spun „va fi“ pentru că prezentul strânge trecutul şi viitorul, însuşi el fiind cel care ne scapă. Prezentul este un joc inutil între o clipă trecută şi una ce urmează a fi. Un frumos statut, ţărm, un piedestal ce ne obligă să trăim în picioarele noastre. Paradoxal, trăim prezentul, dar niciodată nu-l simţim cu adevărat, niciodată nu-l prindem de coarne, nu intrăm în deşertul lui alunecos.

            Suntem obişnuiţi să privim trecutul cu durere, poate cu dispreţ, să negăm alegerile făcute, să nu ne mai uităm în spate. Inclusiv atunci când ne fulgeră un gând frumos din trecut, ţinem imediat să-l iradiem, aproape instantaneu găsim o săgeată să-l facem praf, să ne spunem că acum putem să reglăm totuşi totul, că, orice ar fi, prezentul trebuie petrecut, dansat, luat în braţe. Ceea ce de fapt facem nu este nimic altceva decât a face loc în peisaj speranţei. Altfel, ea nu ar fi posibilă. Dacă nu ne-am uita critic în spate, nu am putea să privim înainte, nu ne-am agăţa de ceva cu atâta foc. Minciunile, astfel, se construiesc şi se clădesc cu vervă şi spirit de regularizare contabilă. Nu ne mai necăjim, ne lăsăm prădaţi de ceea ce va fi, iar ceea ce va fi…va fi, culmea, la fel de prost ca ceea ce a fost. Evident, pe moment, nu simţim, suntem prea ocupaţi cu faptul de a fi vânaţi şi seduşi de speranţă. Când a apărut acel dicton futil cu „speranţa zilei de mâine“ exact atunci s-a spus, s-a desfătat rolul cauzal al inerţiei. Simţim că plutim, şi totuşi călcăm în picioare apa, mergem pe ea, suntem deasupra marşului şi goanei, căutăm şi sperăm, simţim şi, uite aşa, trăim.