Nesiguranţa şanselor noastre

       Rămân şi acum la ideea că timpul se lasă sedus de emoţia unei îmbrăţişări pure. Nu ar trebui să ne temem de orgasmul fatalist prin care se dezveleşte orice încăpere lovită de irealul realismului. Nu ar trebui să ne mire că timpul se dilată odată cu dorinţa celor care înhaţă iubirea şi o iau de guler. În scara tuturor valorilor, în viaţa noastră personală, viermuiesc, mai tot timpul, valori, enigme sau dorinţe ce ţin să ne spună că unele sunt mai importante decât altele. Însă, tot cu timpul, ne dăm seama că himerele proiectivităţii şi ale cauzalităţii nenorocirilor noastre nu sunt decât nişte ţinte ce ţin, uşor, să te omoare sau să te ridice pe o columnă. Omul nu ştie să-şi organizeze şansele, dar ştie să le renege, să spună că mâine va lua o decizie importantă, un soi de revanşă existenţială faţă de trecutul nevoilor sale. Cine ne spune ce este mai important în viaţă? Există cu adevărat o ţintă a valorilor în care se înfig toate temerile şi reuşitele noastre? Şi cine mai spune că, dacă alegi una dintre ele, trebuie neapărat să o dai la o parte pe alta? Cum săpăm în cavoul gândurilor noastre? Cu lopata sau cu fulgul?

Despre nevoi false, oameni banali…

       În viaţa noastră banală, de zi cu zi, avem prilejul să întâlnim mai multe marionete. Avem, deci, posibilitatea reală de a fi neautentici. Acum, fie spus, nici autenticitatea nu poate fi autentică, dar poate fi mimată. Când îţi dai machiajul jos şi te uiţi  în oglindă, vezi un obstacol. Te vezi pe tine! Nimeni nu vrea să se vadă cu adevărat. De ce ar face-o? Să se cutremure cu întrebări existenţiale despre viaţă şi moarte? Despre cât de mult iubeşte sau dacă chiar o face cu adevărat? Nimeni nu stă să se hărţuiască în aşa hal! Este mult mai uşor să memorăm codul unui telefon mobil sau să se ne scărpinăm în nas şi să flecărim. La şuetă, pe la colţuri, cu zâmbetul mereu virgin, ca şi cum erecţia ar fi o stare continuă de exaltare, ajungem să ne lăsăm cuprinşi de cotidianul care face din noi nişte ticăloşi. Râzi şi arunci priviri deocheate, poate, poate pică vreun ciolan. Felinele sunt mereu hoaţe, ele sunt vinovate pentru nepriceperea cu care te-ai înhămat la naştere. Omul cotidian este ridicol în esenţă. Fie că are tricou cu nu ştiu ce formaţie, fie că fuge ca un drac de asta, tot banal rămâne. Şi ştii de ce? Pentru că el caută cu ardoare să nu fie banal! Asta este retorica ieftină care face din orice om un diletant într-ale vieţii. Cu cât încercăm să fim mai autentici, cu atât devenim mai banali. Cu cât o maşină este mai mare şi poate oricând să te doboare, să cutremure străzile, cu atât eşti mai prost şi mai umil. Să nu uităm: Orice călău îşi are un călău! Cu cât ne mânjim pe faţă şi ne dezbrăcăm mai mult, cu atât o sa devenim doar nişte porţii de mâncare, bune de pus pe masă şi de sughiţat. Cu cât o să plângem că nimic nu merge bine, cu atât o să fie şi prăpădul mai mare. Mai simplu spus, cu cât nevoia este mai artificială, cu atât devii mai artificial. Omul ce este direct proporţional cu prostia nevoilor sale himerice!  


Great song! 

Sclavul

      Orice om care caută să ajungă la un ţel îi tratează pe toţi ceilalţi ca pe nişte mijloace. Omul contemporan trăieşte în lumea mijloacelor, şi nu a scopului. În vremea lui Aristotel, cetăţean era luptătorul care apăra cetatea. Fiecare luptător avea un sclav şi o parcelă la capătului cetăţii. Sclavii nu aveau cetăţenie. Te-ai prins? Dacă luptătorul are o parcelă la capătul cetăţii, normal că are şi un interes, să nu-i fie prădată. Un sistem destul de precar, ai spune, la prima vedere, dar inteligent. Cum apare sclavismul în zilele noastre? În primul rând, orice angajat este un sclav, dacă ar fi să ne raportăm la principiile enumerate mai sus. Oricărui angajat i se vinde iluzia că are ceva, la fel cum luptătorul era primul care pierea în război, el fiind cel care sărea în goana focului. Acest "cetăţean" avea impresia că este important, însă la ce nivel? Trebuie să înţelegem că într-o societate comercială, fie că este în comandită simplă, pe acţiuni sau cu răspundere limitată, rolul şi cauza ta de om, de cetăţean care este privit cu drepturi depline, este doar o minciună. Mereu vei fi mijloc pentru angajator, şi nu scop, chiar dacă ai impresia că joci un rol important, nu. Şi acum, nu că este un lucru rău, dar sistemul întreţine acest tip de valori, la el ne închinăm, aşa arată istoria noastră comună, actuală. Orice om care pune preţ pe capital nu o să fie, niciodată, preocupat de viaţa ta personală. Nu o să-l intereseze decât la nivelul de cunoaştere superficială, doar pentru a ajunge şi mai mult la natura ta, ca să poţi munci, apoi, şi mai bine, adică, ca să scoată şi mai mulţi bani cu tine. Este o regulă simplă care ne scapă mereu. Adesea, aud persoane care se plâng de condiţia lor, găsind, mereu, scuze sau chiar vinovaţi. Nu avem un vinovat, ci mai mulţi vinovaţi. Sistemul juridic actual este proiecţia voinţei comune a unei întregi societăţi. Rolul politicului este tocmai de a întreţine un mediu precar, noi fiind masa manipulabilă,  tot noi fiind şi cei mai vinovaţi. 

Offshore ascultă: