Ne tot frământă întrebările care ascund ceva în ele, tot încercăm să răscolim sinistrul perfid al fiecărui gând în speranţa că vom ajunge la un răspuns satisfăcător, dar uităm că rănile nu se închid aşa, ci se adâncesc şi mai mult în nepătrunsul hăituit de noi. Motivele unei despărţiri nu vor exista niciodată, şi asta pentru că nu există motive reale, există nişte puncte de saturaţie, nişte mici răscoale care decid să se strângă într-un ultim şi suprem fuleu.
Bărbaţii nu au fost niciodată inventivi, ei mereu au fost preocupaţi să vâneze, să stigmatizeze teritoriul, să înfulece orice pradă cu nesaţ şi să stea pe loc. Femeile, dimpotrivă, fiind nevoite să fie alese, au fost obligate să găsească tertipuri, să fie din ce în ce mai sigure pe nesiguranţa lor, totul fiind doar un truc, o paiaţă zâmbitoare ce îşi propunea să atragă şi mai mult în capcană potenţialii cimpanzei. Însă ce se desprinde de aici? Cu ce s-au ales femeile spre deosebire de bărbaţi? Ei bine, femeile, fiind nevoite să se lase prădate, au găsit şi rafinamentul, tactica, suavul, lascivul, au găsit mrejele fermecătoare ale avansurilor, au învăţat să aleagă şi, deci, să fie rafinate. Lucru care scapă cu desăvârşire bărbaţilor. Astfel, înarmate cu un bagaj de jocuri şi cuvinte, au început să sorteze, să disece şi mai atent fiecare potenţial partener în parte, totul fiind în esenţă doar un joc. Sexualitatea, dansul, perversiunea, au devenit amicii femelei, şi asta pentru că masculii presau cum puteau ei mai bine, adică forţând nota.
Evident, cercul vicios răsare, şi un maimuţoi se prinde că este timpul pentru schimbare, că ar trebui să înveţe limbajul femeilor, adică să se joace, să danseze exact ca ele, să fie şiret şi să privească exact acolo unde doare, adică în mănunchiul orgolios de vulnerabilitate. De aici şi până mai departe a fost doar un pas. Bărbaţii au început să-şi filtreze terenul, au ridicat ştacheta, au început să-şi măsoare cuvintele, să fie mai domesticiţi, să facă trecerea într-un final de la barbar la civilizat. Însă, în goana după pradă, bărbaţii au ridicat şi mai mult nivelul de percepţie al femeilor cu privire la tacticile lor de agăţat. Mai frumos spus, bărbaţii au jucat dansul lor, dar pe muzica femeilor.
Şi acum, să revenim la ce ne doare, de ce se despart femeile de bărbaţi? Urmărind raţionamentul de mai sus, este destul de clar de ce femeile aleg să fugă de bărbaţi. Se tot aude prin piaţă că bărbaţii sunt perverşi, meschini, schimbători, că fug după multe şi vrute, dar în fapt unul dintre motivele despărţirii stă închis tocmai în acest mit: perversiunea. Femeile sunt menite să fie iubite, nu înţelese, spunea nu ştiu cine, aşa e, şi asta pentru că joaca este mai presus de toate. O femeie se desparte de un bărbat când el uită să mai fie pervers, când el uită să o mai mintă frumos, chiar dacă încearcă să o facă. Femeile se despart de bărbaţi pentru că dansul le este străin bărbaţilor, că nu mai ştiu să fie aşa de seducători cum au fost, că drumul lor şi certitudinea lor că au pus mâna pe o bucată se destramă din chiar acel moment. Femeia simte şi miroase mai mult decât oricine. Ea fuge de tine pentru că ai devenit comod, ai uitat să o mai vrăjeşti şi să o amăgeşti aşa cum o făceai. Femeia fuge de tine pentru că scara evolutivă o obligă să facă asta. În competiţia asta nebună câştigă doar cel mai şiret, şi nu cel onest. Sinceritatea nu există în cumpănă! Femeile se despart de bărbaţi pentru că ei nu mai ştiu să facă dragoste, nu mai găsesc nimic nou cu care să le surprindă, nu mai fac faţă propriei lor dispute, a jocului cu care le-au hrănit încă de la început, când le-au sedus şi le-au adus în spaţiul potenţei lor. Femeile fug de bărbaţi pentru că bărbaţii aleg să plângă după ele, decât să alerge după ele, să ţină aproape sentimentul de incertitudine, şi nu de câştig.
