Colaj - Omul cu chip de lut

                                                                             *

Strivesc cu naturaleţea mea fecioare sorbite într-un pahar. Străpung cenuşa şi cutreier nopţile. Mă las purtat şi prădat de modul hain de a culege lacrimi. Eu sunt omul cu chip de lut. Eu sunt cel care striveşte devenirea. În mine se strâng sunetele provocate de  omenire. Ascuns în propria mea temniţă, mă strecor infinit  şi mă prefac într-un material uşor. O să mă cuprind cu lume, agăţat de colţul falacios al glasului care urlă, chipul meu de lut o să fie pârtia ce-o strecor, o să mă adun cu nisipiul care se cerne şi, totuşi, o să cânt precum marea care se lasă stoarsă de un val. Chipul meu  ucide aşa cum leul îşi omoară hrana. Tu eşti lutul meu, materialul care-mi înveleşte ordinea interioară. Tu eşti oglinda care nu mai ţipă, dezordinea care erupe în valsul plăpând. 

Pierd vremea într-o cuşcă ce urlă tacit în mine. Sinceritatea nu este bună, ea nu are culoare şi nici râvnă, aşa că mă las sedus de nişte litere care mă mint cu calm. Ascult muzică şi mă dezbrac de orice cuvânt care mă înfăşoară. Timpul este un pion care scutură regina de coarne,  răstoarnă valori şi pune munţi în loc de ceruri, tu eşti un timp mort care putrezeşte în mine lăsând anecdote criptice şi culmi ce ţin să fie greu de atins. Ştii că orice om are o vestă care îl separă de restul? Chiar dacă suntem legaţi de mâini şi de picioare, chiar dacă sălăşluim, cum ar spune Heidegger, avem, totuşi, un glonţ care ne strecoară de orice altceva, de altcineva. Glonţul meu este în tine, rana este cea care vindecă orice străpungere presărată de timp, sânge şi ghimpi, pentru a putea spune, acum: totul este bine. Scriu şi zidesc gânduri, nu asta spune Platon, şi mai târziu Nietzsche? Ştiu că mă asculţi în taină, eu fiind oglinda în care s-au spart toate visele tale. Te-am învelit cu deşertul meu! 

*

Există o fată în Gibraltar, mă iubeşte, ea nu ştie că eu sunt un căpcăun care vinde iluzii, care aduce irealul în real. Nu ştie că unele lucruri, chiar dacă curg de la sine, mai depind şi de modul în care ne poartă viaţa. În Gibraltar este cald şi sete de mine, de şoapte fierbinţi şi minciuni adevărate. Norocul în iubire este dat de curaj, de cel care îşi asumă dorinţa mai mult ca pe propria sa viaţă. Lumea nu o să cunoască lacrimile fetei, lumea nu o să judece nimic vreodată. În schimb, eu te răscolesc. Cel care spintecă viaţa ta în două este şi cel care te face să-l iubeşti. Sunt gol, sunt vinovat pentru toate faptele tale, simt eu ceea ce simţi tu şi nu este bine, este chiar trist, dureros. Nu scriu aceste rânduri pentru tine, ci pentru mine, ca să te pot face să fugi de mine.

Există o fată în Gibraltar care mă iubeşte; în jocul ei, distanţa nu există, doar voinţa, doar virtutea dorinţei de a rupe limitele impuse de destin.

*

Există o fată care se desprinde din lumea muritorilor. O fată adusă în această lume de muritori tocmai că să îţi spună că eşti nemuritor. Există o fată, îşi păstrează un glonţ doar ca să te ucidă cu ea. Nu vrei altceva în baia autenticităţii voastre, doar un strop de minciună. Fata ideală te minte cel mai mult. Ochii ei ascund noeme criptice care te seduc de-ndată. Totul este prefăcut şi presărat cu stupoare de inconştientul absurd al fiecărui subiect. În faţa imaginii ce se desfată, alunecoasă şi puerilă deopotrivă, găsim un zvon, o hienă seducătoare ce se joacă cu voinţa ta. Tu nu alergi după persoana zilelor tale, ci o faci de dragul şi uimirea cu care te regăseşti în ea. Mirarea era cea care făcea din greci nişte exegeţi ai nimicului. Tot aşa, nimicul, însetat de setea cu care se naşte, adulmecă şi adună un fior ce este specific oricărei himere. Fata care stă în faţa ta este o frunză care se spală cu sânge, ea este jocul amuzant al copilăriilor tale şi mirosul pervers al promiscuităţii vârstei tale. În ea se naşte orice iluzie demnă de respect, căci orice om ajunge să moară pentru o cauză. Cauza mea este, acum, cauza ta.

*

Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Fiind vară, orice clipă stropită de oxigen nu poate fi privită într-o doară. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi, totuşi, speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar uite că nu am reuşit…

Îmi înec amarul în amărăciunea mea. Mă dezvelesc de culoarea minciunii în care am trăit până acum. Am vrut să te aduc acolo unde lacrimile zâmbesc. Mi-am spus că am puterea de a fi puternic. Mi-am spus multe. Cine greşeste atunci când nimeni nu are nicio vină? Poate că singurul care greşeşte este cel care cerşeşte cel mai mult, cel care se străpunge chiar cu lacrimile sale. Se spune că trebuie să vezi cu ochii minţii şi nu cu cei ai sufletului. Dar, dacă aş găsi un punct de convergenţă în mine care să le unească, care să-mi spună totodată că te iubesc şi că te urăsc mai mult decât orice pe lume? Să mă facă să fug de tine tocmai că să ajung la tine. Să îmi dea palme şi să-mi spună că visez lucid?

*

Astăzi culeg cenuşa ce s-a strâns cu dor în noi. Asemenea viscolului care cerşeşte în şoaptă, zborul cenuşii ne îmbată cu veninul hârburilor noastre. Suntem doi cerşători care stau în faţa unei case, unul mai umil ca altul, ca apa care se toarnă într-un pahar plin cu himere, cenuşa vrajbei noastre ne ucide. Eu cerşesc o iubire nepătată de cenuşă, tu culegi frânturi stoarse de o pată. Ne colorăm viaţa, ne umilim cu dorinţele spălăcite de şoapte şi, uite aşa, seducem timpul, amândoi, doi cerşetori, cerem voinţă divină de a străbate hotarul închiziţiei noastre. Totul se destramă în Noi, tumultul mieros al culturilor prelinse de dor, cerneala care ne minte că avem culoare şi dor, caietele care alunecă cu dor în năluca estompată în fior, cerul schiţat de râsul tău, norul atins de viscolul meu. Pământul nu ne este în picioare, el este doar un preludiu spre o lume vulgară, aşa de deocheată încât ne separă de fiorul curent, ne adună din strâmtoarea mundană şi ne aruncă în armonia nisipului. Deşertul ne este martor, cutremurul ne este vecin, iar noi fugim, tot fugim, alergăm veşnic de noi, ca să ajungem la noi.

Tocmai au trecut doi băieți pe stradă. Unul are o umbrelă. Celălalt este șiret sau poate mai leneș. În fața mea, căci stau întins pe o bancă, sunt doi tineri îndrăgostiți. Persoane care par interesate de prezența mea. Un tânăr ce se pierde în ascunsul întunericului și două fete ce fug prin noapte. O noapte cu o singură lună ce mă cuprinde în vise și în speranțe. Tocmai am văzut un detracat! Mirosul ce mă înconjoară este încărcat de stropii recenți de ploaie. Pământul miroase a lacrimi plătite pentru noi. Oamenii, priviți așa, par toți goi. Niciunul nu are nimic de ascuns. Am observat că simt nevoia, și acum, să încep cu tine. Am senzația că încă te gândești la mine. Însă știu că nu este așa. Poate că simt nevoia să mă mint sau să îmi ascund adevărata durere. Atunci, când priveam amândoi lucrurile din jurul nostru, totul părea încărcat de vise. Acum, toți cei pe care-i văd, am falsa impresie, că-i recunosc. Ei nu mai sunt niște coloane fără răspuns. Ele nu mai au zambetul pur, și nici dorința de a vrea ceva de la mine. Cel puțin, acum, cerul este lovit de noi intrebări, ele, cu timpul, se vor întoarce, sub formă de ploaie, împotriva mea. Știi ce-mi doresc? Nu m-am întrebat niciodată! Îmi doresc să ating ceva ce nu poate fi atins. Acum, nu mai vreau să fiu original și nici să mă las purtat de orice problemă. Viaţa mea este culeasă de altcineva. O mână mă sugrumă și-mi poruncește să pierd tot ceea ce am adunat cu cealaltă mână. Și nu vreau! Și mă doare! Și simt că lacrimile mele nu mai pot suporta nimic din mine. În acest moment, mă întorc la ei, la alți doi trecători, căci ei sunt tot ce mi-au rămas. Un drum împânzit de figuri cunoscute, fără râvnă și fără sânge, ei or să trăiască pentru mine și, prin ei, o să simt și eu că lenevesc această viață falsă. Și poate că sunt egoist; sau nu sunt? Vreau să fugi așa cum nu ai mai făcut-o. Vreau să fi fost pentru tine doar un drum spre o mare lumină. Vreau să găsești tot ceea ce-ți propuneai să găsești. Vreau să nu plângi, o să plâng eu pentru tine. O să zbori, o să simți. O să ai tot! Lumea o să se închine așa cum ai vrut. Vreau să simți, să cunoști și să naști o nouă lumină în viața ta. 

Iubirea autentică

       Cred că am consumat munţi de neuroni în nebunia mea de a înţelege iubirea. Greşit! Am consumat lacrimi şi oceane pentru a nu mă lăsă cotropit de tot felul de idei mincinoase cu privire la iubire. Asta înseamnă că am încercat, prin ocolire, să definesc incognoscibilul, să-l nuanţez şi totuşi să-l falsific în voie. Nu-mi pare rău! Ca mine, mulţi îs! În fine, de ce spunem, până la urmă, că iubim? Când, în fapt, noi nici nu ştim ce este iubirea? Nu, oare, tot din egoism? Nu, oare, din nebuloasa furie a egoismului, a diavolului care se joacă în noi? Până la urmă, nu este totul doar un joc în calea subtilă de a ocoli moartea? Sau este frică? Putem noi, cu adevărat, să luăm decizii sau ne raportăm mereu la frica din noi? Când fugi după unul, o faci pentru că-ţi este frică de tine, de singurătatea ta, şi nu pentru că ţii neapărat să-l iubeşti, poate să-l minţi. Câţi aleg să nu fugă de singurătate? Puţini! Culmea, ei cred că iubesc cu toţii. Până una, alta, iubirea nu se vinde aşa de uşor, ea vine cu un colţ de „stranietate“, nu se arată uşor şi în nici un caz nu vine cu zâmbetul pe buze; iubirea vine cu fior şi frică, dar nu frică de singurătate, specifică romanticilor mincinoşi, ci cu frică de nimicnicie, cu adaos de gol şi deşert. În iubire nu zâmbeşti, tremuri. În primă instanţă, te sperii, şi pe urmă te laşi purtat de zâmbet. În iubire nu ai timp să alegi, pentru că alege ea pentru tine. În iubire, nu te uiţi să vezi în dreapta şi-n stânga, vezi făţiş. Pasul care denotă trăirea adevărată este situat la jocul dintre tragic şi comic. El nu se arată din plin, aşa cum cred toţi cei care iubesc din frică de singurătate, se arată ascunzându-se, trăgând un semnal de alarmă ce ţine să te ferească de ochiul pueril al minciunii. Daimonul iubirii autentice te sustrage de la viaţa ta paşnică pe pământ şi te pune într-o nouă lume, într-o oază presărată cu ţepi şi cu zahăr. În iubire, egoismul se desfată, se întoarce împotriva lui însuşi şi se omoară, spre deosebire de cei ce iubesc din frică de singurătate, unde egoismul devine alegere-prin-gelozie. În iubirea autentică, trăirea nu este umană, chiar dacă este umană, ea irupe cu iz metafizic şi totuşi carnal. În iubirea autentică sfinţenia se pocăieşte cu demonul de neînlăturat şi se preface în sânge carnal şi foc ceresc. Aici, lumile se contopesc, focul se stinge cu foc şi apa se îneacă cu agheasmă.  

Dacă am fi zile ale săptămânii?

       Mi-aş dori să fiu o zi victorioasă şi toridă, aridă şi avidă de nimicnicie. Aş putea, astfel, să mă port ca şi cum timpul nu ar conta. Aş avea soluţia infantilă de a fi deasupra unui mare nimic. Golul m-ar împleti şi dezveli cu himerele dionisiace ale existenţei mele. Poate că aş cutremura densitatea deşertului, firul avid de angoasă, poate că, astfel, m-aş lega de o himeră şi aş pluti dincolo de orice dorinţă de transcendenţă. Aş învăţa că sunt muritor într-o lume în care nu există ceas. Bineînţeles, aş fi mândru de minciuna mea. Cu toate acestea, aş fi o zi fără de lacrimi, dar cu durere aş căuta un zâmbet, o mască în care să se oglindească toate nenorocirile cu care am fost stigmatizaţi la naştere. Masca ar purta aerul subtil al ascunsului, ar fi iluzia deşartă de a mă lăsă vânat de o altă mână. Eu şi masca mea am fi punctul de convergenţă al zilei, interjecţia care strânge toate zilele săptămânii într-una singură. Astfel, ideea de nemurire ar fi spulberată de jocul nostru. Nimic nu ne-ar învinge, nu ar sta în calea noastră, căci drumul nostru fără de sens ar spulbera orice iluzie logică, orice răspuns la nevoile noastre banale. Dacă noi ne-am strânge, atunci apele ar cânta cu foc, ne-ar purta în adâncul melodios al fiecărei balade. Dacă ziua noastră ar fi cu totul posibilă, atunci elogiul acesta ar fi doar o minciună, căci totul s-ar rupe în concretul de dincolo de vis.

                                                                                                                                     Pentru  (fil)Sophia

O istorie a iubirii personale

          

        Totul începe cu o seară străină şi cu un gând la fel de străin. Te-am văzut mai târziu, uituc din fire. Exista ceva firav în privirea ta, un ascuns care cerşea ceva la fel de firav: un strop de ploaie. Aveai părul lung, foarte lung, avem impresia că o să mă sufoci cu el, şi, totuşi, speram să o faci. În noi se ascundea jocul unei copilării furate de basm. Lumea nu mai era decât un prilej de înălţare, nimic mai mult. Vezi tu, deşi nu ştii că te scriu, acum, aici, pe o foaie sictirită de speranţe sărăcăcioase, ar trebui totuşi să mă ajuţi cumva, să-mi spui cu vorbe inutile că viaţa nu este mare lucru, că nimicul de ne înconjoară nu este doar un vânt anost, deşert gol, rupt de orice valenţe, ci un soi de pian, un instrument care cântă pentru noi. Mi-am dorit toată viaţa să fiu compozitor, să mă investesc în ceva adevărat, să reuşesc să exprim incognoscibilul, dar, uite că nu am reuşit… Precaritatea vlăguită de deşertul alunecos este un cui care străpunge orice fel de himere. În chitul cuiului stă ascuns un ciot prodigios ce  se lasă vânat de un gând la fel de falacios. Nevoia de a scoate cuiul din himere ţine de dorinţa cu care separi hârtia de un creion. În faşa care se adună orice gând există un chip posomorât care plânge cu lacrimi de crocodil. Acest chip tăios este conturat de o lacrimă care zâmbeşte. Nu e un drum închis, ci un spirit care trece dincolo de orice nuanţe, dincolo de bine şi de rău. Chipul posomorât nu are culoare, nici măcar nuanţă, doar gloanţe şi joc animat de o singură coajă: Ce mai rămâne din noi?

Offshore ascultă:

Fără tine

    

      În albastrul care se contopeşte arţăgos spre mine se găseşte un liant. Nimeni nu deţine puterea sau focul cu care taie cuţitul, poate doar nevoia de a te pierde în braţele lui, acele himere care zidesc cu fior o lume fără de fior. Alergăm o viaţă întreagă după poezii, ne plimbăm ca nişte monştrii păcătoşi şi adulmecăm orice speranţă ce tinde să ne apară în faţă. Simt mirosul ierbii, ţin minte când mă jucam în copilărie, totul trebuia să fie diferit. Poate că şi, acum, acest gând mă ucide. Mă gândesc, în viaţă nu te seacă nimeni decât propria ta persoană. Nu există un munte sau o avalanşă mai mare decât propria ta conştiinţă, acel far care cerne între bine şi rău. Nimicul a fost, din punctul meu de vedere, mereu, interesant. Toţi spun că au ceva concret în mână; sincer, nimeni nu are nimic, nu există o certitudine mai mare decât propria ta incertitudine cu care te porţi prin lume. Există, totuşi, voinţa, cea care guvernează, academic sau formal, orice mişcare. Atât. Restul depinde de noi şi de un gram de noroc care răsare, culmea, tot din mireasma cu care te laşi vânat de viaţă. O inimă se cucereşte când este deja cucerită. Nu trebuie să existe vreun lucru voit, doar un fior şi o întâlnire. Ca să iubeşti nu ai nevoie de poezie şi de trucuri, ai nevoie sa fie…


Offshore ascultă:

Ea mă iubea pe mine, deşi nu ştia…

      Am o senzaţie foarte stranie. Straniul nu ne este niciodată familiar. Nici nu ar avea cum să fie. Senzaţia sau eranţa care te cuprinde, atunci când întâlneşti o persoană, este strâns legată de demonul tău. În fiecare dintre noi se  ascunde un demon care se joacă cu nişte pitici. Nu există regret care să nu fie transpus de demon. Şi, nu există autenticitate dacă nu ne lăsăm condus de el. Când îţi muşti degetele şi te surprinzi şi pe tine, tocmai atunci ajungi să fii tu, să fie ceva care să te arate pe tine cu degetul. Există un cânt care îţi face cu mâna de fiecare dată când este nesiguranţă. Există mereu situaţii interesante când simţi că te identifici cu o persoană, deşi nu îţi doreşti să te afli sau să fii cu respectiva persoană. Aceste situaţii sunt de genul demonului, al inconştientului care îţi face cu ochiul. Te surprinzi şi totuşi îţi suprimi gândul, îl sufoci tocmai ca să nu te sucombe, să nu te întrebi cum ar fi fost dacă…Gesturile, în schimb, te trădează. Ochii ţi se scurg şi mâna începe să tremure, eşti lângă persoana de care ai cea mai mare nevoie şi totuşi fugi de ea. Să fie oare frica de suferinţă aşa mare încât să fugi cu tremur de ceea ce-ar putea să fie şansa ta de salvare? În orice om găsim o corabie care duce undeva, o plajă sau un ocean, cu vrute şi nevrute, himere şi albuş de ouă, orice om ascunde o pâlnie prin care să ne stoarcem. Să fugim de această lume care ne cutremură? Să vrem, oare, certitudinea mediocrităţii noastre? 

Offshore ascultă:

Să fii iubit de toate şi totuşi de nici(una)

      Toate fetele caută băiatul perfect. De fapt, şi în cazul băieţilor se întâmplă cam la fel. Toţi căutăm, ne uităm, ne aruncăm priviri, seducem chiar şi atunci când o facem mai puţin. În baia care se formează se găseşte şi ideea iubirii supreme. Nu există om care să nu se lase sedus de ideea iubirii absolute. Niciunul! Nici măcar cel care neagă iubirea cu ardoare. La fel ca cei care critică religia, care se lasă purtaţi de valul ştiinţei, mânaţi de ideea că Dumnezeu nu există, şi care nu fac nimic altceva decât să-l caute pe Dumnezeu, şi cei care critică iubirea absolută nu fac decât să fie situaţi în aceeaşi paradigmă. A fi iubit de toată lumea şi totuşi de nimeni este echivalentul jocului în care un om rămâne închis pe o insulă, iar singura sa cale de scăpare este iubirea! Când cineva îţi face masaj pe cap înseamnă că vrea să fie alături de tine orice ar fi. În gesturile mici găsim scântei mari, căci totul se lasă purtat de o nebuloasă ce nu ţine de sfera cognoscibilităţii noastre, ci de o lumină ce vrea cu ardoare să ne fie străină. Misterul nu se coace, el vine peste tine, orice ar fi, este şi poate să fie în tine. De aia, cei care caută să fie misterioşi nu fac decât să devină banali şi umili. Scânteia pe care o caută toţi nu poate fi aprinsă, rolul ei este tocmai de a fi în sine aprinsă de necunoscut, de acel ceva care te face să cauţi şi mai mult. Scânteia, dorinţa de a fi iubit este şi frunza care falsifică realitatea cu care te naşti. Omul este "banal", dar vrea lucruri măreţe. 

In doi

   În doi, a dărui înseamnă a renunța. Cine este dispus să renunțe mai mult la el? Între două șoapte am sperat că o să facem acest lucru împreună. M-am înșelat. Poate că lucrurile nu sunt așa cum ar trebui să fie. Poate că nici nu au cum să fie, atunci când vorbim de noi doi. Dar...știu că s-a terminat. Acum speranța o să poarte o altă față, o să fie ceea ce nu cred că am puterea să o fac să fie. Speranța o să fie dragostea pierdută. Ce pot să spun până acum? Pot spune că am iubit. Pot spune acest lucru! Pot spune că am zâmbit. Pot spune că m-am pierdut în minciuni. Pot spune că am crezut o singură dată în viața mea în cineva. E mare lucru. Timpul ne sperie. El ne sperie. Ea ne sperie. Vrem ca cel de lângă noi să fie marioneta desenată de nopțile triste. Și când reușim, fugim. Îmi aduc aminte ce spunea economistul din mine. Atunci când ajungem undeva o să vrem altceva. Cerințele vor deveni direct proporționale cu nivelul la care am ajuns. Și...dacă lucrurile sunt situate așa, înseamnă că noi niciodată nu vom găsi ceea ce vrem. De ce? Pentru că nu știm ce vrem. Pentru că atunci când credem că știm ce vrem, nu mai vrem. Pentru că atunci când ai, vrei altceva. Iar dacă vrei altceva, nu mai ai ceea ce ai avut înainte. Aici apare problema. Oare iubirea ar trebui să intervină, să ne facă cu mâna, să zâmbească și să spună = măi, aici este locul, nu este nici în față și nici în spate, e lângă tine, nu mai căuta nimic, crede-mă, că doar sunt iubire. Oare? Sunt persoane care caută amăgiri. Fug de singurătate, se aruncă în tot felul de mizerii, normal, le fac rău mai târziu. Vezi tu? Și eu vorbesc. Și eu am două mâini. Și eu mă trezesc de dimineață. De ce m-aș arunca totuși în banal? Chiar dacă, privind din această perspectivă, suntem la fel, eu nu caut ceva ce nu poate fi găsit. Ne întoarcem de unde am plecat. De cine să fug? De mine? Atunci când ești în stare să te înfrunți, poți spune că ai reușit să te cunoști, doar atunci. Nu spune nimeni că adevărul nu doare, nu spune nimeni nimic. Numai că adevărul, în ultimă instanță, te ajută să găsești acel punct care te face să trăiești. Aș trece de la „cunoaște-te pe tine însuți“, la a fi sincer cu tine însuți.