Sensul vieţii

           Mă fascinează să văd că nu există nici o noimă în viaţa de zi cu zi şi totuşi noi să o căutăm cu ardoare. Astăzi, la metrou, era o tipă care citea o carte cu un titlu de genul: ,,Omul în căutarea sensului vieţii". Pe loc mi-am spus că este o tâmpenie, să credem într-un sens anost al unei vieţi destul de anoste. Mă întorc la amicul Cioran, unde viaţa chiar nu are rost, şi orice căutare nu face decât să-ţi arate dezbinarea şi sihăstria suavă a deşertului. Însă, căutăm noi aşa cu patos încât să ne lăsăm furaţi de drum? Ori ne strecurăm cu totul într-o cadă plină cu ţepi, încât realitatea ne taie orizontul sublim de putrefacţie?

             Sensul vieţii nu există, nu are cum să existe, iar dacă există atunci îşi pierde tocmai temeiul, punctul său de armonie, ceea ce-l face să fie rafinat şi, în aceeaşi măsură, unic. Orice ar fi, să nu ne lăsăm vrăjiţi de iluzia asta a vieţii din care se nasc numai voinţe de clocotire, din care se sustrag numai munţi de creaţie. Suntem mult mai mici decât ne vine nouă să credem, iar de stăm să ne mânjim şi mai mult cu himere, nu facem decât să ne adâncim în propria noastră superficialitate. Totuşi, invers dacă privim, nu ar însemna să ne lăsăm purtaţi de deşert? Şi cum ar arăta o lume fără scopuri de atins? Heidegger s-ar îngropa cu teoria lui de-a binelea dacă am privi doar din spatele scopului, al limitei, al falsei peratologii, am cădea pradă delirului, şi astfel l-am înţelege pe Cioran. 

Circul dezamăgirilor

       În viaţa noastră murindă, căci este sortită morţii, fie că ne place sau nu, alergăm unul după altul. Dar, de fiecare dată, alergăm după cine nu trebuie. Şi asta pentru că, la rândul nostru, noi suntem alergaţi de cine nu trebuie. Uite aşa se naşte cercul închipuirilor noastre, a deşertului cu iz de venin şi patos! Noi suntem alergaţi de cine nu trebuie, iar noi alergăm după cine nu trebuie. M-am săturat – până la urmă, ne vom mulţumi cu adevărat, vom putea spune cu certitudine epistemică că totul este minunat şi că nu mai avem nevoie de nimic? Mi se pare imposibil, chiar este imposibil. Cum se face că noi alergăm după o persoană, iar aia nu dă doi bani pe noi? Şi cum se face că şi noi suntem alergaţi de cineva de care nu ne pasă? Chiar să se reducă totul la o joacă între lacrimi? Una este să alergi după o proiecţie mentală, după propria ta ţintă, şi alta e să fugi după o persoană? Sau, de fapt, noi alergăm după gândul nostru avid de dorinţă şi perfecţiune încât ajungem să ne fixăm toate obsesiile într-o persoană intangibilă?  Dacă, de fapt, ne lăsăm cuprinşi de barbarismul idealurilor noastre, cele care ne pun pe drumuri şi lacrimi, dacă, cu toate astea, noi, în fapt, nu vrem decât să fim răniţi de noi, de ceea ce stă pitit în ideal?  Invers, dacă totul nu este ales de ideal, şi chiar iubim cu adevărat, cum putem să probăm dacă nu există o reţetă a iubirii? Se pare că nimic nu este cert! Dar, stai, ar putea să fie ceva cert în spaţiul omului?

Sens în Nonsens

         Este târziu şi se aud mici sunete prodigioase. Mă întreb dacă totul are rost şi dacă viaţa are până la urmă sens? În faţa cui găsim noi, oamenii, sensul? Este de ajuns să spun că sunt? A fi este diferit de a fi conştient, dar şi de a fi finit. Este adevărat că aceste lucruri ne formează pe noi, prin ele suntem identici, dar aşa diferiţi. Şi, dacă aceste lucruri stau fixate, de ce atâta chin şi luptă oarbă între noi? În fond, noi nu facem nimic! Ne jucăm şi ne ascundem sub nişte măşti zilnic. 

        Uneori, ne şi prefacem, râdem şi plângem, avem proiecte şi ambiţii, căutăm noul în vechi şi vechiul în nou. Dar, oare, nu facem aceste lucruri cu un scop? Unul pe care-l ştim, de care ne este groază şi de care fugim în viaţa de zi cu zi? Şi de ce fugim şi ne jucăm, ce ştim şi nu vrem să ştim, ce este aşa negativ încât scara negativă se opreşte fix în el? Acel ultim scop este moartea. El este un scop al vieţii, şi nu neapărat al individului. Putem spune că individul este doar un mijloc prin care acesta se poate realiza. 

      Dar cum pot vorbi despre un scop al vieţii care se manifestă în om şi care-l obligă, în cele din urmă,  să-l adopte? E o nebunie! Chiar este? Normal că viaţa îl obligă! Viaţa este alcătuită din ordine şi dezordine. Omul este cuprins între ordine şi haos. Viaţa este, de fapt, planul omului. Un plan precis şi bine stabilit în marea ordine şi dezordine universală. M-am plictisit...