Cea mai veche cutumă care ne macină se află în deşertul dualismului. Orice om priveşte prin prisma jocului dintre bine şi rău. Nimeni nu scapă de această himeră care ne prinde de unde poate. Nici nu avem cum, avem ziuă şi noapte, cald şi rece, întuneric şi lumină, apă şi foc. Elemente care aduc o „simbolistică“ la pachet. Elemente care sunt diferite, dar care trebuie puse în oglindă, scoase din întuneric şi dezvelite în lumină. Răul este nemilos doar dacă ne raportăm la bunătate. Caldul este necesar în frig, iar apa stinge focul. Vechii greci gândeau esenţa lumii prin deschidere în spaţiul unui element primordial. Ba chiar, le combinau. Toţi căutau să afle răspunsuri la întrebări fundamentale. Noi, precum grecii, căutăm să găsim răspunsuri, însă privirea nu mai este aceeaşi, curajul şi tăria de a te lăsa sedus de importanţa mirajului a dispărut aproape complet. În concretul zilelor noastre căutăm să ne desăvârşim şi să ne păcălim. Dualismul este necesar la nivelul discursului şi al analizei. Nu poţi să spui, de exemplu, că un om este bun dacă a salvat de la înec pe cineva de dimineaţă şi a omorât, apoi, spre seară, pe altcineva. Cum îl judeci? Normal, după legea în vigoare. După legea creştină, morală. Dar, acest soi de experiment îţi arată necesitatea dualismului, care este valabil până la un anumit punct. Mă gândesc, cum poţi să judeci dragostea? Nu ai cum. În sorgintea reală a esenţei noastre stă devenirea. Omul nu poate să înţeleagă procesul devenirii şi atunci face apel la dualism. Noi, ca să putem cuprinde cu mintea, trebuie să simplificăm, să abstractizăm, să aducem un spaţiu coercitiv care îşi propune să dezbine un spaţiu nemilos. Ar fi cumplit să vorbim aşa cum ar vorbi inconştientul cu noi. Pur şi simplu, a fi nebun ar fi echivalent cu a fi om. Şi atunci, limităm! Cu alte cuvinte, strângem ceea nu poate să fie strâns. Argumentăm şi fabricăm superficial un domeniu ce nu are domeniu. Însăşi conceptul de „domeniu“ aduce cu sine ideea de strângere. Omul este construit să disece, iar acest fruct care ne este propriu îl găsim şi la maimuţe, precum şi la alte animale ce se aseamănă izbitor cu noi. Psihologia este exemplul concret de naivitate. Psihologii chiar pleacă de la premisa că omul este în cutare fel. Mi-e milă de noi, o să ajungem să fim cu adevărat ca nişte roboţi. Bonobii, care sunt strămoşii noştri, când se uită în oglindă, se sperie la propriu de imaginea care îi întruchipează. Omul, când se uită în oglindă, vede, sau ar trebui să vadă, mai mult decât un subiect gol care aşteaptă să fie îndopat cu norme. Am uitat să ne mai mirăm de noi, vorbim de noi de parcă am fi nişte conserve cu peşte ce aşteaptă să fie devorate. Atitudinea grecească a sucombat cu totul, în timp ce atitudinea flecară a căpătat conotaţii monumentale.
Offshore ascultă:
