Articol scris de Tudor Petcu.
Ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea a condamnat mai mult in cei peste douazeci de ani de intalniri cu reprezentantii comunitatilor evreiesti, atat la Vatican, cat si in lume, a fost drama incomensurabila a Holocaustului evreilor din timpul celui de-al doilea razboi mondial. Intotdeauna, Ioan Paul al II-lea a cautat sa aminteasca permanent dimensiunea Shoah-ului in lumea catolica, si bineinteles in cea crestina in general. Iar acest efort al Papei Ioan Paul al II-lea de constientizare a catastrofei evreilor din perioada celui de-al doilea razboi mondial s-a concretizat in special intr-un episod memorabil care a reusit sa aprinda flacara sperantei in ceea ce priveste reconcilierea dintre crestini si evrei, lucru pana atunci parea imposibil de realizat. In acest sens, ne referim la data de 7 decembrie 1994 atunci cand a gazduit un concert in memoria Holocaustului la Vatican in Sala de Audiente Paul al VI-lea. Atunci rabinul-sef Ellio Toaff si-a adus congregatia la concert, multi dintre reprezentantii ei aflandu-se la Vatican pentru prima data intr-o alta ipostaza decat in cea de simpli turisti. De asemenea, au mai fost prezenti peste 200 de supravietuitori ai Holocaustului, originari din diferite colturi ale lumii dar si numerosi reprezentanti ai corpului diplomatic acreditat la Roma[1].
Insistenta lui Ioan Paul al II-lea ca Biserica sa-si constientizeze in adevaratul sens al cuvantului propriul trecut pentru purificarea constiintei consta in special in luarea in consideratie a existentei antisemitismului si a efectelor sale in cei aproximativ 2000 de ani de crestinism. De altfel, in cadrul unui simpozion teologic cu tema „Radacinile antisemitismului in crestinism” a avut responsabilitatea morala necesara de a face aceasta afirmatie potrivit careia „interpretari eronate si nedrepte ale Noului Testament cu privire la poporul evreu si a vinovatiei au circulat mult timp si au contribuit la adormirea constiintelor pentru multi crestini”[2]. Un alt moment deosebit de important pe care nu ar trebui sa-l dam uitarii a fost si vizita sa in Israel, in anul jubiliar 2000, la Yad Vashem, incinta ridicata in memoria victimelor Holocaustului. Atunci, simtind parca presiunea asupra sa a responsabilitatii crestinilor care au infaptuit Holocaustul a condamnat toate manifestarile de antisemitism ale crestinilor indreptate impotriva evreilor de-a lungul istoriei: „Ca episcop al Romei si succesor al apostolului Petru, asigur poporul evreu de faptul ca Biserica Catolica, indreptatita de legea evanghelica a adevarului si a iubirii si nu din considerente politice, este profund intristata din cauza urii, a actelor de persecutie si a manifestarilor de antisemitism ale crestinilor indreptate impotriva evreilor in toate timpurile si in toate locurile”[3].
Asadar, pana acum prezentul studiu a incercat sa aduca in evidenta marea preocupare a Papei Ioan Paul al II-lea de contientizare a efectelor antisemitismului, care au relationat cu crima mai ales atunci cand ne referim la cel de-al doilea razboi mondial, si bineinteles, de refacere a dialogului cu ebraismul. Insa dupa toata aceasta introducere, datoria nostra este aceea de a face referire stricta la esenta declaratiei Shoah a lui Ioan Paul al II-lea, la conditiile in care ea a aparut si la modalitatea in care a facilitat depasirea barierelor istorice dintre crestini si evrei. Deci, cand a aparut declaratia Shoah, cum si de ce?
In anii '90 Comisia Sfantului Scaun pentru Relatii Religioase cu Evreii avusese initiativa extraordinara de a propune elaborarea unui proiect amplu cu privire la Shoah. Un astfel de document ar fi trebuit in mod normal sa apara in anul 1987, insa Colegiul Cardinalilor impreuna cu Papa Ioan Paul al II-lea, dupa o indelungata munca de cercetare, au facut posibila la data de 16 martie 1998 aparitia urmatorului document : Ne aducem aminte: o reflecte asupra Shoah-ului, aparite care insemnat o noua epoca a relatiilor dintre crestini si evrei dar care a starnit si foarte multe controverse.
Documentul a prezentat Shoah-ul ca o tragedie inimaginabila, un genocid care contrazice esenta naturii umane, in fata caruia nimeni nu are dpreptul sa fie ignorant, cu atat mai mult atunci cand ne referim la reprezentanti ai Bisericii Catolice, dar si ai celorlalte biserici crestine. In document este cat se poate de clar precizat faptul ca „poporul evreu a suferit in diferite perioade si in diferite locuri”[4], apogeul tuturor acestor suferinte fiind reprezentat bineinteles de Holocaustul din timpul celui de-al doilea razboi mondial. De asemenea, Ioan Paul al II-lea a cautat sa sublinieze ca Holocaustul a avut loc in tari cu o bogata si indelungata traditie crestina, indemnand in acest sens la o evaluare critica a constiintelor asupra asemanarilor care s-au conturat pregnant intre „solutia finala” si modalitatea in care evreii au fost tratati de catre crestini de-a lungul secolelor.
Potrivit declaratiei Shoah, ideologia nazista nu a fost in stare sa recunoasca si sa developeze existenta transcendenta fara de care nu am mai putea vorbi despre un sens al vietii si despre binele moral. De altfel, antisemitismul nazist nu s-a putut desprinde de formele radicale de nationalism si de asa-zisa etica a purificarii rasiale. In fond, ateismul, rasismul si nationalismul violent au definit cel mai clar ideologia nazista pe care declaratia Shoah o caracterizeaza ca fiind nu numai antievreiasca ci si anticrestina. Tocmai de aceea documentul a propus sa se faca distinctia dintre antisemitismul rasist pentru care invatatura Bisericii cu privire la demnitatea umana nu a prezentat nici un fel de importanta si sentimentul care a starnit ostilitate fata de evrei, ca baza pentru antiiudaismul crestin. Pe de alta parte, documentul nu exclude totusi posibilitatea ca intre anumiti cresitini si national-socialism sa fi existat un foarte mare atasament: „Se poate pune desigur intrebarea daca persecutarea evreilor de catre nazisti nu a fost facilitata de antiiudaismul existent in mintile si in inimile multor crestini”[5]. In orice caz, prin acest document Papa Ioan Paul al II-lea a cautat sa responsabilizeze Biserica, s-o faca sa devina constienta de propriile pacate in raport cu evreii tocmai pentru a se ajunge la acel act de teshuvah sau pocainta profunda.
Totusi sa nu uitam nici criticile evreilor la adresa documentului. Anumiti reprezentanti ai comunitatilor evreiesti au comparat declaratia Shoah cu declaratia Episcopatului German din 1995 in acceptiunea careia a existat o responsbilitate comuna pentru Holocaust. De asemenea, s-a mai facut o comparatie si cu o declaratie a Episcopatului Francez din 1997 in care Biserica nu si-a cerut iertare decat pentru lipsa de interes pe care au manifestat-o crestinii atunci cand ar fi trebuit sa ia apararea evreilor in timpul ocupatiei germane a Frantei. Dar ceea ce a starnit cele mai mari critici din partea evreilor a fost a fost o anumita nota de subsol din declaratia Papei Ioan Paul al II-lea in care au fost aparate intr-o oarecare masura actiunile lui Pius al XII-lea in timpul razboiului. Pentru Elan Steinberg, directorul executiv al Congresului Mondial Evreiesc, documentul parea destul de promitator pentru stabilirea unor noi relatii intre crestini si evrei, insa pe de alta parte suferea de foarte mari carente tocmai din cauza faptului ca nu a fost evidentiata si condamnata ignoranta Papei Pius al XII-lea fata de catastrofa cu care evreii au fost nevoiti sa se confrunte. De asemenea, si distinctia clara facuta de document intre antiiudaismul crestin si antisemitismul rasist i-a determinat pe foarte multi evrei sa sustina ca s-a adus la lumina ceea ce era mai important, si anume legatura care s-a conturat pregnant intre un soi de antiiudaism secular crestin si modalitatea prin care s-a ajuns in situatii ce au facut posibila aprobarea practicilor antisemitismului nazist. De altfel, Efraim Zurof, reprezentant al Centrului Simon Wiesenthal din Ierusalim a acuzat declaratia Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea de a nu fi recunoscut faptul ca tocmai invatatura morala a Bisericii ar fi provocat in cele din urma aparitia Holocaustului sau altfel spus posibilitatea relationarii ideilor antisemite cu crima.
In schimb, alti lideri evrei precum rabinul Jack Bemporad, responsabil pentru dialogul dintre evreii si catolicii din SUA a manifestat un foarte mare grad de apreciere fata de acest document caracterizandu-l ca fiind „spectaculos” si in acelasi timp „un pas extraordinar de mare facut de Biserica Catolica in incercarea de stabilire a unor noi punti de legatura cu iudaismul”. In orice caz, dupa cum marturisea si cardinalul Edward Cassidy, presedintele Comisiei pentru Relatii Religioase cu Evreii, nu merita contestat atat de vehement un document in care se recunoastea in mod oficial pentru prima data dupa Conciliul Vatican II[6] dimensiunea tragica a Shoah-ului, fiind descris de catre Papa Ioan Paul al II-lea in urmatorii termeni: „o pata de nesters asupra istoriei secolului ce se apropie de sfarsit”[7].
Desigur, un document de numai 14 pagini nu a fost suficient pentru a analiza secolele de mefienta care au caracterizat relatiile dintre crestinism si iudaism, si care, in cele din urma, au dus la aparitia ideologiei naziste in secolul XX. Din acest punct de vedere este vorba de o realitate istorica complexa despre care prea multe nu pot fi spuse din moment ce a fost inimaginabila pentru constiinta umana. In afara de faptul ca au fost abolite peste 6.000.000 de vieti nevinovate in timpul celui de-al doilea razboi mondial si ca pentru acest lucru trebuie sa-si asume responsabilitatea chiar si Biserica, orice alta afirmatie ar putea fi considerata de prisos, sau dimpotriva, ar putea starni controverse neasteptate. Declaratia Shoah a Papei Ioan Paul al II-lea isi propusese mai mult decat o analiza critica a istoriei. Scopul era acela de eliminare a reticentelor evreilor fata de crestini si a reticentelor crestinilor fata de evrei pentru a se pregati momentul in care ambele traditii sa se afle intr-un raport de comuniune, pornind de la constientizarea unui adevar primordial, si anume: calitatea lui Avram de parinte comun al credintei. Din pacate, aceasta intentie nu a fost luata in seama asa cum ar fi trebuit, atitudinile de anatemizare reciproca caracterizand in continuare relatiile dintre crestini si evrei. In schimb, declaratia Shoah a oferit o noua perspectiva asupra obligatiei crestinismului de apropiere fata de iudaism pentru deplinatatea credintei si asupra procesului de purificare a memoriei de care Biserica nu trebuie sa faca abstractie. In orice caz, aceasta declaratie a fost si este perceputa dintr-un anumit punct de vedere drept baza pentru un viitor dialog iudeo-crestin care sa se consolideze pe o temelie mult mai elaborata, dar in primul rand mult mai religioasa, pentru ca numai spiritul credintei poate vitaliza ambele traditii, determinandu-le in final sa se angajeze intr-un raport de alteritate.
[1] George Weigel, Martor al sperantei. Biografia Papei Ioan Paul al II-lea, editura Galaxia Gutenberg, Targu-Lapus, 2007, traducere din limba engleza de Radu Vasile, p. 918.
[2] Aceasta afirmatie a Papei Ioan Paul al II-lea a fost preluata din George Weigel, op. cit., p. 919.
[3] Acest citat a fost prelaut din cartea lui Domenico del Rio, Karol cel Mare. Istoria Papei Ioan Paul al II-le, Editura Pauline, Bucuresti, 2005, prefata de Luigi Accattoli, traducere de pr. Ioan Sociu, p. 357.
[4] Citat preluat din George Weigel, op. cit., p. 919.
[5] Aceasta afirmatie a Papei Ioan Paul al II-lea din decalaratia Ne aducem aminte: o reflectie asupra Shoah-ului a fost preluata din cartea lui George Weigel, op. cit., p. 919.
[6] In timpul Conciulului Vatican II Biserica Catolica a condamnat pentru prima data persecutiile si manifestarile de antisemitism impotriva evreilor prin decaratia Nostra Aetate aprobata de Papa Paul al VI-lea.
[7] Aceasta descriere a Papei Ioan Paul al II-lea poate fi regasita in George Weigel, op. cit., p. 921.
