Omul de ieri

     Am hotărât să privesc cu focul meu, cu lupa mea, cu bucațile de hârtie ce mă compun, am început să mă las pierdut în lumina inconștientului. Îți vorbesc ție, acelui om pierdut în umbra ta, tu ești singurul care-mi lasă deschisă posibilitatea de a fi deschis. Dar cum poate fi privit un om închis? Un om care este închis, chiar și pentru sine, un om care se camuflează în trecutul său, un ascuns ce derivă din lupta de a nega viitorul. Cum pot sa intru în lumea ta? Cercul sinelui tău este prea restrâns, prea închis ca să pot să încerc să te descos, să te dezvelesc. Iubesc lumea ascunsă în tine pentru că ea mă aruncă în ambiguitatea ființei tale. O sa mă hrănesc cu himerele prăfuite de tine. O să mă cutremur cu fiorul esenței tale. Omul ascuns, omul ascuns de el, de posibilitatea sa de a fi altul. Omul care neagă condiția sa esențială, cel care vrea să se întoarca către sine, către resentimentul său, către punctul lui prim, acel punct care ar trebui să-l proiecteze către finalitatea sa.

Valul

      

    Vreau ca lumea mea să cinstească frumosul. Vreau ca lumea mea să cânte. Vreau ca noi să plângem, să ne cântăm unul pe altul. Lumea mea, o iubesc pentru că greșește, o iubesc pentru că este urâtă, pentru că are defecte, pentru că fuge…În fond, este normal să greșim, să fim urâți, să ne mascăm de noi, de defectele noastre, de propriul nostru. Este normal să plângem, dar să o facem cu adevărat. Este normal să navigăm în strafundul sufletului nostru, să ne înecăm în el și să ne salvăm cu inconștiența. Nu vreau să fim conștienți, vreau să fim inconștienți, să ne lăsăm duși de valul corpului nostru, și să plângem, să ne creăm o mare, să ne înecam în ea, să ne salvăm de ea, să ne contopim, să sălășluim… Un om nu se poate scoate pe sine din el, un om nu poate să fie salvat de propria sa baie de lacrimi, de propria sa putință de a se îneca, el trebuie salvat. De aceea, în fuga sa, în lupta sa cu moartea, cu viața, cu faptul că este construit slab, și nu puternic, are nevoie de un fulg, de o frunză stoarsă prin altul. 

Despre neputinta de a trai

           Am nevoie de o lacrimă care să mă conducă către mine. Poate că trăiesc în propria-mi neputință. Mă uit dincolo și-mi dau seama că eu sunt cel fără de sens. Un om, când își pierde scopul, este pierdut. Fără scop, țel, noi nu suntem noi. Și, totuși, pentru cine mă justific, în fața cui încerc să mă descos? Probabil că în fața mea, în fața neputinței de a te cunoște. ''cunoaște-te pe tine însuți''. Aceasta este fraza de la care s-au scris toate cărțile din lumea aceasta. Orice sâmbure dintr-un roman pleacă de aici. Dar, până la urmă, pot să mă cunosc? Pot să ajung la mine cu adevărat? Când eu nici nu știu ce vreau, când eu mă las condus de neștiință? Cum pot să ajung la mine dacă eu sunt într-o camuflare sempiternă, dacă eu mă schimb din chiar momentul în care scriu aceste rânduri? În lumea aceasta putem să construim rachete, putem să dansăm pe lună, dar nu putem să ne privim în oglindă. În oglindă ai șansa să-ți nărui orice speranță ce duce la tine, la sinele tău… În oglindă, constați cu durere că, de fapt, nu ești tu și, tot în oglindă, te pierzi și mai mult în ascunsul tău, în golul care te face să deschizi ochii, în haosul care-ți spune că ești mort, în recolta de durere care te face să zâmbești. Încep să iubesc durerea, nu înțeleg de ce fugim de ea. Eu chiar mă rănesc cu mine însumi, cu lumea mea, cu dorințele mele deșertice, și cu tot ceea ce minte frumos. În tot acest chip, în tot acest lanț conjuctural, îmi dau seama că, de fapt, suntem singuri. Și, da, viața moare din chiar clipa în care ai luat naștere. 

Eliberare

       Există în relația dintre doi oameni mereu o bătălie. Această formă latentă este expresia mecanismului prin care cei doi se sorb. Mai exact, în iubire, în relația dintre el și ea, eul fiecăruia se contopește. Inițial, tu, ca persoană aruncată în acest haos, privești  situarea ca fiind normală. În momentul în care te pierzi în el, ea, în momentul în care ajungi să nu te mai identifici cu tine, cu ceea ce-ți este ție propriu, exact atunci ajungi să te pierzi. Așa te contopești cu ființa celuialt. În acest cadru, avem două personaje care se identifică.  Dar, avem situații, dacă privesc oarecum critic, când unul hotărăște să se rupă de celălalt. Vreau să-mi recapăt integritatea eului, acum eu vreau să fiu eu, acum eu vreau să fiu același care eram înainte să fii tu. Cu toate acestea,  vreau sa te păstrez şi pe tine. Și cum poți să te rupi superficial dintr-o încrengătură solidă? Fugi către un alt Eu! Ai nevoie de „un-alt-cineva“ ca să poţi să critici „propriul mod de a fi“, de a nu fi, de fapt, autentic. Acum fugi, acum te hărțuiești cu pasiunile trecutului, cu obiectele care urlă la tine și cu timpul care-ți devine dușman. În aceeași ordine, singurul care pierde în acestă situatie este „terțul exclus“ care a fost inclus fără voia sa în această luptă crâncenă. De aceea, cel care hotărăște, care rupe orice pată, care face apel la un terț, nu este pregătit să se arunce în haos, adică în lumea reală, căci ceea ce noi vedem pe stradă nu este decât forma calculată a cotidianului, o expresie falsă a realității. Durerea este o expresie a vitalității, prin ea ne găsim pe noi inșine, din ea răsare pozitivitatea, negând durerea prin durere ajungem la pozitivul vieții false care ne propagă, și ne induce o stare ascunsă, adică o față a vieții cotidiene. Ca totul să fie autentic, trebuie să conștientizezi mecanismul și să-ți dorești să te doară, să vrei durerea, singurătatea, întunericul, lacrima... 

Povestea unui om simplu

        Am văzut cum oamenii sunt definiți în viață, cum fiecare, cu timpul, se pierde în lumea idealurilor personale. Am văzut cum, de fiecare dată, căutam același lucru. Strict formal, dacă pot spune așa, toți avem pasiunile noastre, toți căutăm ceva ca apoi să aruncăm acel ceva sub pretextul că vrem altceva când, de fapt, vrem același lucru mereu, numai că trebuie reînoit. Am văzut cum, sub lupa personală a omenirii, noi ne pierdem în păcatul păcatului. Am văzut cum soarele are aceeași culoare pentru toși. Am văzut lumea care omoară timpul. Am văzut lumea care caută sensul sensului. Am văzut lacrimi pe petale de flori. Am văzut cum lumina își pierde conturul în sunetele pricinuite de boală. Am văzut că prefăcătoria nu este nimic altceva decât sinceritate. Am văzut conturul durerii, sub el m-am pierdut latent în noapte. Am văzut că avem dorințe chiar dacă nu vrem nimic. Am văzut atavasimul omului care nu este decât o pată animalică. Am văzut morala ca o perdea ce ascunde natura bătăioasă a animalului. Am văzut, totuși, că noi suntem mai mult... Am văzut cum ele mă iubesc pe mine. Am văzut tristețea ta. Am văzut jocul pueril al seducției. Am văzut că m-am pierdut în nimicul locvacității. Și, totuși, după ce m-am străpuns de atâtea ori, nu am ajuns să mă cunosc, nu am reușit să ajung la tine, adică la durerea iubirii noastre.

Autenticitate

      M-am hotărât să mă las dus de val. De obicei, când ne pierdem, căutam, aproape simultan, un obiect familiar. Însă, prin familiaritate, nu înţeleg aici un obiect de sine stătător care apare în viaţa noastră de zi cu zi, ci un obiect personal. Şi acum, ce rol are acest artefact? Păi, mai mult, el are rolul de a ne proiecta într-o lume sigură. În lumea sigură ne aflăm noi. Demersul de faţă îşi propune exact acest lucru – să găsim acele mecanisme care ne conferă autenticitatea în lumea sigură. Dar, înainte de toate, ce este lumea sigură? Lumea aceasta reprezintă contextul care ne lasă cel mai puţin să ne hărţuim. Este lumea de la metrou, din parc, din discotecă, şi chiar concursul de împrejurări prin care te laşi voit manipulat – de tine, de prieteni etc. Fiecare are o lume sigură şi, deşi nu este autentică, ea este îmbrăţişată genuin. Înainte, când am început să analizez toate aceste aspecte, chiar la început, spuneam că mă las dus de val. Ei...a face acest lucru în lumea sigură înseamnă tocmai a fugi de ea. Însă, eu nu vorbesc aici despre o fugă fizică, eu nu am în vedere nici o raportare la un alt sistem de valori. Pur şi simplu, am în vedere autenticitatea. Dar, despre autenticitate, putem constata că ea nu provine din lumea sigură. Cine crede că, prin fugă de ea, de toate acele aspecte care o întregesc, cu bune şi rele, ajunge în lumea haotică a autenticităţii, se înşală. Eu nu pot să-mi schimb personajele din jurul meu şi să am pretenţia că sunt autentic! Orice s-ar întâmpla, acest lucru îl voi face mereu, şi asta nu înseamnă că sunt autentic. Mă învârt în aceeaşi paradigmă. De fapt, asta fac mereu, iar singura posibilitate notabilă constă în conştientizarea posibilităţilor de afirmare. Acest concurs derivă din lupta cu noi înşine, şi el nu presupune o enumerare de posibilităţi concrete pe care le am în viaţa cotidiană, ci înseamnă că tot acest demers este înţeles. Atunci când mă arunc în însămi faţa mea, atunci când toţi dansează sub chipul diferitelor măşti în jurul meu şi atunci când sunt singur alături de ei, chiar atunci, în toată babilonia respectivă, mă dezvelesc latent de orice șoapte ascunse. Cu toate acestea, autenticitatea nu este pură în acest punct ideal. Şi atunci….există?