Pentru mine, bogăţia cea mai de preţ a fost întotdeauna visul. Am putut, cu visul împletit de imaginaţie, să văd cele mai temătoare şi mai de preţ hotare. Am alunecat în obscurul fiinţei, am iubit cum nimeni nu a putut să iubească, mi-am construit o lume plină de himere, de drăcovenii simpatice, toate pentru a nu mă lăsa prins de nimicul în care se avântă cu fior cei fără de fior. Mi-am desenat camera cu note muzicale, m-am ascuns de frig cu demnitatea şi culoarea omului care aşteaptă să moară. Am visat şi, uite aşa, între patru pereţi, răpciugoşi, am făcut persoane să spună că nu-şi mai doresc nimic, poate doar să nu se oprească iluzia conturată de noi. Cu mintea şi sufletul străbaţi cele mai misterioase căi oferite de viaţă. Nu o să ştiu niciodată mărcile maşinilor sau codul unui telefon mobil, dar o să ştiu să ajung în lumea rezonanţelor care străbat şi depăşesc statutul simţului comun. În istorie rămân reperele, iar reperele nu sunt date şi căluzite de minţi obosite şi precare, ci de modul precar de a privi viaţa cotidiană.
Voi ştiţi că totul este o glumă? Sunteţi conştienţi de jocul anost al seducţiei sau de răspunsul firav al himerelor? Hai să zburăm, să alegem lumea visului şi să ne cutremurăm în noi şi de noi. Hai să ne jucăm cu moartea şi să acceptăm, căci habotnicia nu ne scuteşte de nimic, poate de noi, de ceea ce ne este cât se poate de propriu. Hai să iubim deşertăciunea faptelor noastre şi să nu mai fugim după idealuri ascetice. Iubesc omul care recunoaşte că este înfrânt de însăşi pocăinţa de a fi aruncat într-o lume. Iubesc omul care plânge cu lacrimi curate, mânate de inconştientul suprem, unic reper demn de luat în calcul, şi nu elucubraţiile inventate de psihologie prin care omul este şi devine o maşină precară. Omul devine!
Offshore ascultă:
